Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

duminică, 29 septembrie 2013

"Four is what...?" (21) [Io e te]

„Can you hear me, major Tom?”

Revenirea lui Bertolucci în cinema (după o absenţă de aproape 10 ani), dar şi în Italia, pentru a lucra cu actori italieni, în limba italiană (după o absenţă şi mai lungă), n-are nimic glamoros sau exploziv. E o întoarcere ce seamănă oarecum cu felul în care adolescentul asocial din film (adaptare a romanului omonim al lui Niccolò Ammaniti) se furişează în subsolul unui imobil pentru a scăpa - temporar - de lumea ce pare a-l agasa şi plictisi.

Io e te e povestea unui puştan cam dus (chestie sugerată mai ales de semnalmentele jerky: o claie de păr nespălat, tuleie lăsate în plata domnului, ten acneic, privire pătrunzătoare), care în loc să meargă într-o tabără de schi cu clasa, aşa cum îşi doreşte maman, se sustrage planului şi se refugiază în pivniţa vilei în care domiciliază, cu gândul de a petrece acolo un sejur solitar subversiv în compania unei micro-colonii de furnici (asta după ce iniţial cocheta cu ideea de a-şi cumpăra nişte reptile ciudate), a câtorva cărţi şi cu provizii (cola & stuff) pentru şapte zile. 

Lorenzo (Jacopo Olmo Antinori) are 14 ani. De la bun început pare un (auto)marginalizat cu un profund dispreţ faţă de convenţii (familie, şcoală etc.). Comportamentul său e bizar şi prevestitor de întâmplări sumbre, iar Bertolucci mizează pe asta, dar şi pe un anume efect de distanțare față de protagonist, distanțare ce-și are originea, pe de o parte în schizo-temperament (blând şi tandru cu bunica sa, ce pare şi ea o ţăcănită - în rolul acesteia, actriţa de origine română Veronica Lazar, și abraziv-ostil cu maică-sa, exponent al simţului comun) şi, pe de altă parte, în punerea în scenă care ne transformă în observatori ai caracterului său antipatic (şi ai metamorfozei adiacente).

Habitatul întunecat-recluziv al băiatului va fi perturbat de apariţia intemepestivă a Oliviei (Tea Falco), sora vitregă, nici ea cu mult mai brează (un fel de artistă junkie). Năvălirea intruzivă a tinerei îi violentează proiectatul spaţiu intim şi schimbă inexorabil cursul lucrurilor. Socoteala sa de acasă nu mai cadrează cu cea din pivniţă. El şi Olivia nu au fost prea apropiați. Nu se cunosc prea bine. Nici nu-şi doreau să se cunoască. Sunt doar doi năuci, trăind în universuri separate, care, din motive diametral opuse, ajung să împartă o cămăruţă plină de gioarse prăfuite, abandonate. Coliziunea asta, complet neaşteptată, îi va face conștienți unul de celălalt. Sufletele lor se vor deschide gradual, distanța dintre ei fiind înlocuită de un soi de  fascinație a descoperirii.

Subsolul în care se adăpostesc şi din care evadează noaptea, îndeosebi la îndemnurile fetei, chinuită când de foame, când de spasmele sevrajului, devine un teritoriu în care amintirile și obiectele depozitate acolo revin la viață. Spațiul, aparent dezagreabil, devine el însuși un personaj. Unul care, alături de hăbăuca şi solara Olivia, va da consistență filmului. În acest mediu alteritar, claustrofob, Bertolucci glorifică privirea ca formă de explorare a celuilalt şi a ambientului (cele două personaje sunt filmate fără concesii, adesea în gros plan, la fel şi vechiturile care populează perimetrul). Era singura miză câştigătoare, n-a ratat-o. Alte elemente sunt introduse din exterior în spaţiul-text cu alură borgesiană (de exemplu, terariul cu furnici sau muzica, intra și extradiegetică, aşa cum se întîmplă cu Space Oddity, originalul şi versiunea în italiană, ale căror versuri produc o intertextualitate tulburătoare) şi constituie vectori de potenţare a simțurilor și senzațiilor privitorului. Obligat să privească, la rândul său, y compris!  

E limpede că Io e te nu are mai nimic din insurgenţa şi îndrăzneala de altădată ale autorului său. Bertolucci nu mai e un agent provocator, tonul sediţios s-a mai estompat. Asta nu înseamnă că a renunţat şi la a ne tachina aşteptările, în cazul de faţă lăsând impresia că duce povestea într-o direcţie hard (vezi tema incestului din Luna, căreia doar îi dă târcoale, dar strict ca să arate că poate, nimic mai mult). E un film-armistiţiu, iar orice demers de acest gen presupune şi compromisuri. Aici, e compromisul celui care ştie că războiul său cu lumea se apropie de sfârşit. Planet Earth is blue and there's nothing I can do. 

P.S.:

Prim-planul acesta m-a frapat din prima clipă, trezindu-mi în memorie ecoul unei imagini văzute prima oară într-un manual de istorie antică. Ei bine, la imaginea de dedesubt mă refer, care e o scriere cuneiformă sumeriană, datând din secolul al 26-lea î.Hr. (eu am publicat doar un detaliu, inscripţia e mult mai amplă). Am căutat-o şi am găsit-o pe wiki şi, conform descrierii de acolo, reprezintă „a list of «gifts from the High and Mighty of Adab to the High Priestess, on the occasion of her election to the temple»”. Asemănarea, chiar dacă întâmplătoare, e şocantă. Furnici şi oameni. Interpretările vă aparţin...