Veneţia 70 [Depeşă fulger: Oficial, Under the Skin NU e cel mai bun film din competiţie]

Drăguţule bace,

Nu mă pricep şi pace: Under the Skin, favoritul meu, a trecut ca un meteorit pe-aici. E ca şi cum n-ar fi fost. Ieri l-au văzut, azi nu e. Palmaresul o dovedeşte. Sunt de acord, nu premiile dau întotdeauna măsura valorii unui film, însă îmi place să cred că filmul lui Glazer ar fi meritat luat în seamă.

Ce trebuie spus neapărat în clipa asta e că Bertolucci & comp. au luat pe toată lumea prin surprindere acordând Leul de Aur unui documentar: Sacro GRA de Gianfranco Rosi (un film despre marginalii Romei, din câte am înţeles, nu neapărat dezmoşteniţi ai soartei, ci anonimi cu profesii anodine, o Romă văzută din perspectiva lor de periferici sau ceva de genul). Recunosc: nu m-a interesat Sacro GRA. Nu din cauza genului, ci pentru că pur şi simplu nu aveam spaţiu pentru el (mă interesau altele din zona asta: The Unknown Known al veteranului Errol Morris şi cel despre Lance Armstrong).

Gianfranco Rosi, regizorul filmului care a cucerit Leul de Aur (imagine via pagina de fb a festivalului)

Totuşi, întâmplarea merită consemnată, întrucât e epocală: această alegere în privinţa Leului de Aur e o premieră în istoria festivalului, în condiţiile în care anul ăsta e primul cu documentare admise în selecţia oficială. Şi iată, înşfacă exact laurii cei mari!

Probabil că se vor isca dezbateri intense şi comentarii înveninate, habar nu am însă pe ce temă din astea două: 

- aşa-zisul favoritism, cap de acuzare şi pentru alţii (de ex., Tarantino, în 2010): un reputat şi venerabil cineast italian - Bertolucci - ar putea fi bănuit a făcut jocurile pentru un conaţional (ar fi o stupizenie, deoarece nu decide doar preşedintele de capul său)
- orientarea Mostrei într-o direcţie revoluţionară, alinierea ei la o formă mult mai obiectivă de a surprinde realităţile vremurilor: filmul documentar.

Poate nu se va comenta deloc, habar nu am. Sunt cam agitat acum şi nu am cea mai bună stare pentru analize (plus că nu e punctul meu forte). 

Închei aici, însă nu înainte de a-ţi spune că mă bucur tare mult pentru Tsai Ming-liang, despre al cărui film (Stray Dogs, o bizarerie acaparantă distinsă cu Marele Premiu al Juriului) nu am mai apucat să-ţi scriu la timp. Dacă reuşeam, ai fi văzut că mi-am reconsiderat lista de favoriţi. Şi mă mai bucur pentru grecul Alexandros Avranas, premiat cu Leul de Argint pentru cel mai bun regizor. Dacă mi se permite, aş zice că măcar cu ăsta mi-a ieşit... 

Ca să fie tortul ornamentat corespunzător, şi juriul condus de Schrader şi-a făcut numărul, dincolo, în Orizzonti, premiind Tom a la ferme de Dolan. Bleah (pentru film)! 

Pentru cei interesaţi, pun link cu lista completă a premiilor.

Ciao! 

(alg)