Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

vineri, 6 septembrie 2013

Veneţia 70: Under the Skin, cel mai bun film din competiţia de la Veneţia

Seria corespondenţelor de la Festivalul de Film de la Veneţia continuă. Faptul că public textul de mai jos abia acum este exclusiv o culpă personală.

Gata, de-acum mă pot retrage liniştit (dar n-am s-o fac): am văzut cel mai bun film al anului şi cel mai bun de-aici (din competiţie). Se numeşte, ai ghicit, Under the Skin, mult aşteptatul come back (he's the come back kid of the year) al hiper-stilistului Jonathan Glazer. Dacă stai să te gândeşti, omul ăsta chiar e un fenomen: doar trei filme în 13 ani, dar toate hit-uri de neuitat. Mai întâi, abraziva comedie cu gangsteri cretinuţi, Sexy Beast (în 2000), cult-ul Birth, de care şi tu eşti very fond of, în 2004 şi acum acest Under the Skin, fe-no-me-nal!, care a devenit favorit clar la Marele Premiu. Dacă e dreptate pe lumea asta, aşa ar trebui să se întâmple (nu e necesar, totuşi, vezi cazul de anul trecut). Oricum, dacă îmi voi lua ţeapă şi de data asra, fuck off, nu mai dau pe-aici (and I mean it), fiindcă va deveni un festival foarte frustrant pentru mine. Mai bine mă duc la Telluride sau Boston, poate Toronto, am de unde alege. 



Cu ce să încep? Cu Scarlett Johansson, alien woman silenţios & înger exterminator de bărbaţi, căzut (replicat?) pe Pământ, care face, probabil, rolul carierei de până acum? Interpretarea ei e atât de fină, de interiorizată, de nuanţată, dans hipnotic pe rasterul emoţiilor noastre, încât ţi se ridică părul pe mâini ca la copilul-lup! Cu primele secvenţe, abstracte şi aparent fără sens, care amintesc de 2001: A Space Odyssey, acesta fiind, de altfel, singurul punct de referinţă, restul nesemânând cu nimic altceva (mă rog, ar mai fi câteva pe la mijloc ce pot fi conexate cu The Elephant Man)? Cu faptul că e rece la suprafaţă şi electrocutant de fierbinte pe dinăuntru, aşa cum era Birth? Cu coloana sonoră aurorală scrisă de un new comer într-ale muzicii de film, Mica Levi, ex-frontman al trupei Micachu & The Shapes

Sau cu imaginea, mix absorbant de tehnici/trucuri de filmare specifice producţiilor SF sau horror şi tehnici simple, brute, de la începuturile cinematografiei? Am început, iată, cu toate odată şi tot nu-s sigur că am transmis ceva din magia acestui film ieşit din fibra romanului scris de Michael Faber (de care ia, totuşi, distanţă în câteva puncte-cheie)! Se schimbă cu ceva lucrurile dacă te anunţ, deşi era previzibil, că a fost huiduit la scenă deschisă în unele săli?

Dacă am zis că Under the Skin e principalul candidat la Leul de Aur, trebuie să-l numesc şi pe cel în măsură să producă surpriza: Miss Violence (r. Alexandros Avranas), un fel de Festen grecesc care începe debordant, pe melodia lui Cohen, Dance Me to the End of Love, cu sinuciderea unei aproape adolescente care se aruncă de la etaj taman de ziua ei, pentru a continua şi mai abitir pe principiul postulat de Arhimede în celebra sa lege: un corp scufundat într-un lichid, în cazul de faţă zoaiele secrete ale unei familii more or less burgheze, este împins de jos în sus cu o forţă verticală egală cu greutatea lichidului înlocuit de acel corp. Cu precizarea că, pe alocuri, efectul imersiei pare dublu ca forţă...

Vrei şi a treia opţiune? Here they are (ai citit bine, sunt două): L'Intrepido al italianului Gianni Amelio, deţinător deja al trofeului cu Cosi ridevano (1998), la egalitate cu agreabila mostră de virtuozitate Ana Arabia, în ciuda opţiunii tehnice a autorului (Amos Gitai): plan-secvenţă de 81 de minute, rivalizând din perspectiva asta cu Russian Ark a lui Sokurov, care e mai lung şi o idee mai fluid. Mie nu mi-a păsat foarte tare pentru că am făcut o pasiune spontană pentru adorabila Yuval Scharf, pe care am reuşit s-o zăresc şi-n carne şi (ceva mai multe) oase - e foarte skinny! - ambetându-mă cu ocazia asta şi mai şi.

P.S.: La două zile după vizionare, numele personajului interpretat de Scarlett Johansson, Laura şi felul în care acesta e construit mi-au adus aminte de altă... Laura, noir-ul cu acelaşi nume al lui Otto Preminger, din 1944, şi bineînţeles de Gene Tierney, titulara rolului eponim.

P.P.S.: Tom a la ferme de Xavier Dolan e aşa o (vai, ce mă enervează că nu pot folosi termeni triviali la tine pe blog şi trebuie să caut eufemisme) clătită cu rahat, de n-ai aer. (alg)