Aşa cum Spielberg scria istorie cu acest film şi Christopher Horner, un american născut în Okinawa în urmă cu 41 de ani, 10 luni şi 21 zile, a scris istorie în actuala ediţie a Turului Spaniei. Nu neapărat fiindcă a câştigat (în primă fază, două etape, apoi şi competiţia), chiar dacă iniţial a fost ignorat de toţi bookmakerii şi specialiştii! Nu pentru aceste isprăvi, deşi ele l-au transformat în primul american ce-şi adjudecă La Vuelta!
Ce a reuşit el e mai preţios decât victoria în sine pentru că în povestea asta diferenţa o face vârsta. Cei aproape 42 de ani la care s-a impus într-o competiţie condusă, până joi, de un tip cu 13 ani mai tânăr (apropo, Horner avea 5 ani când E.T. a ieşit pe ecrane) îl plasează într-o categorie unică, la o distanţă considerabilă faţă de ceilalţi veterani învingători în Marile Tururi: Tony Rominger, în 1994, avea 33 de ani, iar Fermin Lambot, 36, în 1922; ambii au triumfat în Turul Franţei).
Ieri, pe Angliru, în cea mai cumplită şi crudă ascensiune din ciclismul mondial, pe lângă care Mont Ventoux sau Alpe d'Huez seamănă cu Raiul şi, totodată, într-una dintre cele mai frumoase şi cinematografice etape văzute vreodată în ciclism, Horner a rezistat numeroaselor şicane şi atacuri puse la cale de Vicenzo Nibali, ex-liderul Turului, pentru a accelera decisiv pe final, lăsându-şi rivalul în ceaţa deasă de pe vârf, şi terminând ziua pe locul secund, în spatele francezului Kenny Elissonde, dar cu un avantaj de 31 de secunde faţă de fostul deţinător al tricoului roşu (echivalentul tricoului galben în Tour de France).
Paralela cu secvenţa din E.T. nu e gratuită. Pe căţărări, Horner chiar s-a comportat ca un extraterestru. Raidurile sale, pe nişte pante care pentru alţi ciclişti erau mai cumplite ca trasul la galere, aveau ceva din zborul pe biciclete al puştilor pe care-i vedeţi în secvenţa de mai sus. Desprinderile sale de pluton sau de grupurile răzleţe de adversari, erau sublime şi înspăimântătoare în acelaşi timp prin forţa şi irealul emanate. Totuşi, eforturile acestea nu l-au scutit de servituţile condiţiei umane: la sfârşitul etapei de sâmbătă, cel care până în urmă cu câteva minute părea din altă galaxie, aproape că se prăbuşea dincolo de linia de finiş. Istovit, sleit de toate puterile, rupt în două... Cărat pe braţe de staff, dar nu în triumf, ci spre un binemeritat repaus.
Ce a reuşit el e mai preţios decât victoria în sine pentru că în povestea asta diferenţa o face vârsta. Cei aproape 42 de ani la care s-a impus într-o competiţie condusă, până joi, de un tip cu 13 ani mai tânăr (apropo, Horner avea 5 ani când E.T. a ieşit pe ecrane) îl plasează într-o categorie unică, la o distanţă considerabilă faţă de ceilalţi veterani învingători în Marile Tururi: Tony Rominger, în 1994, avea 33 de ani, iar Fermin Lambot, 36, în 1922; ambii au triumfat în Turul Franţei).
Ieri, pe Angliru, în cea mai cumplită şi crudă ascensiune din ciclismul mondial, pe lângă care Mont Ventoux sau Alpe d'Huez seamănă cu Raiul şi, totodată, într-una dintre cele mai frumoase şi cinematografice etape văzute vreodată în ciclism, Horner a rezistat numeroaselor şicane şi atacuri puse la cale de Vicenzo Nibali, ex-liderul Turului, pentru a accelera decisiv pe final, lăsându-şi rivalul în ceaţa deasă de pe vârf, şi terminând ziua pe locul secund, în spatele francezului Kenny Elissonde, dar cu un avantaj de 31 de secunde faţă de fostul deţinător al tricoului roşu (echivalentul tricoului galben în Tour de France).
Paralela cu secvenţa din E.T. nu e gratuită. Pe căţărări, Horner chiar s-a comportat ca un extraterestru. Raidurile sale, pe nişte pante care pentru alţi ciclişti erau mai cumplite ca trasul la galere, aveau ceva din zborul pe biciclete al puştilor pe care-i vedeţi în secvenţa de mai sus. Desprinderile sale de pluton sau de grupurile răzleţe de adversari, erau sublime şi înspăimântătoare în acelaşi timp prin forţa şi irealul emanate. Totuşi, eforturile acestea nu l-au scutit de servituţile condiţiei umane: la sfârşitul etapei de sâmbătă, cel care până în urmă cu câteva minute părea din altă galaxie, aproape că se prăbuşea dincolo de linia de finiş. Istovit, sleit de toate puterile, rupt în două... Cărat pe braţe de staff, dar nu în triumf, ci spre un binemeritat repaus.
Astăzi, în ultima etapă cu sosire la Madrid, nu s-a întâmplat nimic. A fost o rundă pentru birocraţi şi statisticieni la capătul căreia, vorba unui domn, pe fb, s-a consemnat oficial „un precednt important, nu doar pentru ciclism, ci pentru sport în general.” Asta dacă nu se va demonstra (ca în cazul multora) că, de fapt, alături de Horner n-au fost doar picioarele şi psihicul de competiţie, ci şi forţa întunecată a medicinei sportive.