Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

sâmbătă, 14 septembrie 2013

"Four is what...?" (20) [The Iceman]

Four is what...?” Sau un serial cinesseuric regăsit. Ultimul episod apărea în urmă cu 2 ani şi 4 zile, într-o zi de sâmbătă (de obicei asta era ziua alocată, chit că primele episoade fuseseră publicate duminica). Dacă-l reiau acum, nu o fac din motive sentimentale, ci dintr-unul cât se poate de practic: încercarea de a găsi o formulă simplă şi succintă pentru a prezenta o serie de filme, nici prea-prea, nici foarte-foarte, care au, totuşi, câteva momente de graţie sau atrag atenţia prin ceva anume (imagine, muzică, dialoguri etc.). Asta e regula. Dar vor fi şi excepţii-surpriză!

- colaj: cinesseur -

Este şi cazul acestui The Iceman, al cărui micro-review îi aparţine lui algernon, care l-a văzut la Veneţia, anul trecut, fără a fi impresionat însă. Filmul (al treilea în CV-ul lui Ariel Vromen) urmăreşte o parte din viaţa şi crimele lui Richard Kuklinski (interpretat de Michael Shannon), simbriaş de nădejde al mafiei americane în anii 70-80, dar şi familist devotat (soţia şi cele două fiice au aflat abia la arestarea sa, în 1986, care era adevărata sa îndeletnicire, el pozând în freelancer). În ciuda materiei prime generoase (un roman de Anthony Bruno, The True Story of a Cold-Blooded Killer şi un documentar de James Thebaut, The Iceman Tapes: Conversations with a Killer), biopicul de faţă e un semi-rateu. O să vedeţi în textul lui algernon de ce, eu doar voi încerca să îndulcesc pastila amintind trei momente de toată isprava care-l salvează de la o grabnică uitare:

Primo: scena din chiar debutul filmului, în care Kuklinski îşi cunoaşte viitoarea soţie (Winona Ryder), împresurând-o doar din priviri şi gesturi, fără prea multe vorbe, pentru ca atunci când se hotărăşte să spună ceva, să puncteze decisiv:


Secondo: uciderea unui mafiot într-o discotecă, pe ritmurile piesei Heart of Glass de Blondie (excelent coregrafiată din toate punctele de vedere).
Terzo: dialogul aproape de final dintre Kuklinski şi unul din colaboratorii săi, demn de orice le Carré sau Greene (inclusiv prin deznodământ).

Altfel, în vreme ce David Schwimmer din Friends e horribly miscast, Ray Liotta bifează al treilea rol de ticălos într-un singur an. După Killing Them Softly şi The Place Beyond the Pines, unde mai avea oareşece nuanţe, aici e rudimentar de-a dreptul.

Şi să nu uit: dacă e să găsesc un superlativ în The Iceman, atunci acela e imaginea (kudos Bobby Bukowski).