Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

02 septembrie 2013

Veneţia 70: Days of being wild, again (part one)

Domnule dragă,

A fost un week-end agitat şi plin. Începând de vineri dimineaţa şi până aseară târziu am alergat ca un smintit de colo-colo, încercând să ţin pasul cu ţintarul extrem de ofertant propus de organizatori. Mai mult de jumătate din filmele care mă interesau au fost programate în aceste zile. Vei înţelege, deci, acel adrenaline rush ce m-a cuprins şi purtat ca în transă. Îţi sintetizez dementa mea cursă de urmărire în două părţi. Prima acum, a doua mai spre seară. Am timp berechet azi. Îmi (re)trag sufletul şi îmi reglez cine-metabolismul greu încercat de supradoza auto-administrată la sfârşitul săptămânii.

Vineri, 30 august

Mai toată ziua am petrecut-o la... Perla, una din sălile în care s-ar putea spune că mi-am stabilit a doua reşedinţă. Nu e tocmai sala din visele mele, dar merge. Şi e aproape de locul în care stau.

Am început la 11.30, cu Joe, noul film al lui David Gordon Green. Aveam oareşce aşteptări după premiul de regie luat, în ianuarie, la Berlin (cu Prince Avalanche). În distribuţie, Nicholas Cage şi unul din puştii din Mud, Tye Sheridan. Practic e cam aceeaşi poveste de-acolo: întâlnirea dintre un tip cu trecut agitat (în cazul de faţă un fost puşcăriaş dat pe brazdă) şi un puşti de 14-15 ani cu probleme acasă (tată beţiv, bătăi rupte din rai, sărăcie etc.). Din păcate, e mai prost pusă în pagină (sau scoasă din pagină, pentru că la bază e un roman de Larry Brown), clişeele asociate (lipsa unor modele aspiraţionale viabile, rednecşi sudişti decerebraţi de alcool, maturizare forţată) şi climaxul violent, dar moralizator, sunt previzibile şi răsvăzute în alte zeci de filme similare. 

Din păcate, nici Cage nu schimbă prea mult felul de a aborda rolul (plat & monocord) şi prin extensie nu schimbă nici datele problemei. Oricum, eu nu mai am speranţe în ce-l priveşte cam de pe la Bringing Out the Dead, dar la fel ca anul trecut, când am fost la O lună în Thailanda, m-am dus şi-acum tot din masochism. Bine, exagerez un pic. Motivele erau mai elaborate: DDG's reputation before Your Highness şi lipsa a altceva mai bun de făcut la ora aia. Unora le-a plăcut. Eu mai aveam puţin şi bifam un nou abandon.

Următoarea haltă s-a numit Wolfskinder (în Orizzonti). Am schimbat sala, nu neapărat şi norocul. În primă fază am zis, yes, aşa-mi place de tine, Veneţio! Cu 20 de inşi în sală, mutre exotice, în general, şi o atmosferă destinsă, fără îmbulzeli şi coate-n burtă. M-am mai dezumflat pe parcurs. Din cauza filmului. Co-producţie germano-lituaniană, lungmetrajul de debut al lui Rick Ostermann (până acum a lucrat ca asistent de regie, în principal) nu iese cu nimic în evidenţă. 

Povestea e tragică (infanticidul comis de armata sovietică, în 1947, în câteva regiuni din Germania) şi e spusă din perspectiva unui băieţel, Hans, care alături de fratele său mai mic, caută să scape din calea soldaţilor ruşi. Sunt câteva momente în care-ţi stă inima-n loc, fiindcă Ostermann ştie cum să dea şah la corazon fără să fie telenovelistic Pe de altă parte, dorinţa de a-şi demonstra cu orice preţ competenţele îi afectează discursul, care devine artificial şi oarecum căutat (un exemplu, randomly: de-a lungul călătoriei al cărei punct terminus ar trebui să fie o fermă mai puţin expusă terorii, aflată la câteva zeci de kilometri, Hans îşi ţine de urât citind Darwin, The Voyage of the Beagle). Haidi, bre, chiar aşa? Despre decupajul cvasi-bucolic de tip Dumbrava minunată (broaşte, fluturi, păsări, pădure, colibe, soare, ploaie etc.) nu-mi vine să vorbesc... Cu toate acestea, execuţia e impecabilă.

Back to Perla. Pentru un intermezzo a l'italiano cu un scurtmetraj (La voce di Berlinguer de Mario Sesti & Teho Tearda) şi un maxi-mediumetraj (80 de minute), Summer 82 When Zappa Came To Sicily de Salvo Cuccia. Două documentare-bijuterie care sapă în istoria relativ recentă a italienilor, recuperând evenimente din anii 80: dispariţia tragică a unuia din liderii Partidului Comunist Italian, Enrico Berlinguer, respectiv întoarcerea acasă, în Sicilia (Palermo), a legendarului star rock Frank Zappa, într-un fel de voiaj către rădăcini. 

Imagini de arhivă (în alb-negru sau în culori hepatice), muzicile vremii, poveşti personale intersectate cu poveştile propriu-zise, oameni care au fost, oameni care mai sunt vorbind dumnezeieşte despre oameni care au fost şi-o nostalgie (sau melancolie) ce cade în falduri, aspirându-te într-o veritabilă maşină a timpului. Am ieşit de-acolo pe trei cărări, năucit de încântare, cu glasul lui Berlinguer, gramofonizat, cerând, somându-ne chiar, să ne întrebăm cu toată răspunderea ce e fericirea şi care e opusul ei. Avem datoria asta, zice el. Iar eu am simţit că trebuie să fac asta.


Cele două minunăţii mi-au resetat perfect mood-ul pentru Moodysson, al cărui ultim film, Vi är bäst! (We're the Best) urma să fie proiectat în aceeaşi sală (Perla), de la 7.30 (tot în Orizzonti). Funny thing: şi el tot în anii 80 îşi plasează povestea. Într-o epocă dominată de disco-pop, Suedia fiind un reputat exportator de astfel de producţii, trei fete de 12-13 ani, din Stockholm, merg contra curentului şi încearcă să-şi o facă o trupă punk. Fără instrumente! Trebuie să spun că e unul din cele mai optimiste filme făcute de un cineast, altfel destul de întunecat. Sursa epică e Never Goodnight, o carte parţial autobiografică scrisă de soţia regizorului, Coco Moodysson
(alg)

- to be continued -