Ziua de vineri am încheiat-o (la toţi nasturii), en fanfare, tot la Perla, unde am avut parte de cel mai bun film din competiţie de până acum: Night Moves de Kelly Reichardt (Old Joy, Wendy & Lucy, Meek's Cutoff). Şi titlul (aluzie la filmul omonim din 75, regizor Arthur Penn) şi atmosfera indică fără tăgadă deopotrivă sursa şi ţinta: cinemaul politic american al anilor 70, care îmbină fericit suspansul cu paranoia, prezentând, în acelaşi timp, cu minuţiozitate, motivaţiile sau faptele personajelor implicate.
În cazul de faţă, subiectul este eco-terorismul. Filmul este centrat într-o primă fază pe acţiunile a trei activişti de mediu ce plănuiesc să arunce în aer barajul unei centrale electrice undeva prin Portland, iar mai apoi pe consecinţele gestului lor (la nivel interior, îndeosebi). Chiar dacă va fi asociat până la moarte şi dincolo de ea cu Zuckerberg, Jesse Eisenberg, în rolul mastermind-ului insurgent, e o revelaţie de proporţii prin interpretarea solidă, reţinută, calibrată pe limbaj corporal, în timp ce Dakota Fanning (fiică de bogătaşi pornită în căutarea unui sens în viaţă) şi Peter Sarsgaard (fost puşcaş marin, priceput la meşterit bombe şi hipiot de meserie) completează triumviratul cu prestaţii sigure, credibile. Dacă vă gândiţi şi la Costa-Gavras, mai bine nu. Reichardt nu e nici o clipă implicată emoţional în poveste. Observă şi narează pe un neutru, mereu egal cu el însuşi, într-o manieră cum rar mai întâlneşti azi.
Sâmbătă, 31 august
Cinci bucăţi, dintre care una cu repetiţie (Night Moves, logic). Celelalte patru, într-o ordine mai mult sau mai puţin cronologică, mai mult sau mai puţin simplificată, sunt Child of God, Philomena, Palo Alto şi Kaze Tachinu (The Wind Rises).
În cazul de faţă, subiectul este eco-terorismul. Filmul este centrat într-o primă fază pe acţiunile a trei activişti de mediu ce plănuiesc să arunce în aer barajul unei centrale electrice undeva prin Portland, iar mai apoi pe consecinţele gestului lor (la nivel interior, îndeosebi). Chiar dacă va fi asociat până la moarte şi dincolo de ea cu Zuckerberg, Jesse Eisenberg, în rolul mastermind-ului insurgent, e o revelaţie de proporţii prin interpretarea solidă, reţinută, calibrată pe limbaj corporal, în timp ce Dakota Fanning (fiică de bogătaşi pornită în căutarea unui sens în viaţă) şi Peter Sarsgaard (fost puşcaş marin, priceput la meşterit bombe şi hipiot de meserie) completează triumviratul cu prestaţii sigure, credibile. Dacă vă gândiţi şi la Costa-Gavras, mai bine nu. Reichardt nu e nici o clipă implicată emoţional în poveste. Observă şi narează pe un neutru, mereu egal cu el însuşi, într-o manieră cum rar mai întâlneşti azi.
Sâmbătă, 31 august
Cinci bucăţi, dintre care una cu repetiţie (Night Moves, logic). Celelalte patru, într-o ordine mai mult sau mai puţin cronologică, mai mult sau mai puţin simplificată, sunt Child of God, Philomena, Palo Alto şi Kaze Tachinu (The Wind Rises).
Philomena e un crowd pleaser cinstit: ciupeşte
sănătos toate corzile care trebuie să intre în rezonanţă cu corzile
sensibile ale audienţei. Povestea e tristă şi nedreaptă, iar
identificarea şi reflexul empatic sunt garantate: un jurnalist dezamăgit
de propria meserie (Steve Coogan) primeşte ca temă redactarea unui articol despre o femeie din Irlanda (Judi Dench),
despărţită de copil imediat după naştere şi trimisă la mănăstire pentru
că a rămas însărcinată când nu era cazul. La 50 de ani de la nefericita
întâmplare, ea încearcă să-şi reîntregească familia, iar gazetarul i se
alătură în această expediţie (de suflet, cum ar zice unii). Paşii îi
vor purta în America, unde... îi va aştepta un Oscar (anul viitor). Mă irită la maximum genul ăsta de speculă cu emoţiile oamenilor, însă fiind vorba de Frears, un tip inteligent şi cu bun simţ, mă uit în partea ailaltă. Pentru ultima dată...
***
Dacă aş fi Cormac McCarthy aş include în orice contract de cesionare/vânzare a drepturilor de autor următoarea clauză: solicit acordul explicit în privinţa regizorului angajat să adapteze cinematografic cărţile pe care le scriu. Pentru că nu se poate să laşi pe mâna unui James Franco (actor rezonabil, decent etc.) un roman precum Child of God! Ok, tipul vrea să fie un factotum: apare în filme, scrie proză scurtă (care inevitabil e transferată pe peliculă, vezi Palo Alto, voi ajunge mai târziu şi-acolo), produce şi, nu în ultimul rând, are veleităţi de regizor (cam ca Eastwood pe vremuri), postură din care e din cale-afară de prolific.
Anul acesta a avut un film în fiecare dintre cele trei mari festivaluri europene: Interior. Leather Bar la Berlin (în Panorama, cred), As I Lay Dying la Cannes (Un Certain Regard) şi acest Child of God, în competiţie, aici. O deziluzie, ca să fiu blând. În raport cu materia primă, I mean. E o adaptare şcolărească, schematizată, căutând pe alocuri şocul gratuit, ezitantă, o adaptare care abundă în erori tehnice sau conceptuale (de la montaj la puzderia de inserturi, „muşte” care separă un cadru de altul). Cu toate astea, unii dintre spectatori, ăia mai hardcore, au găsit interesante secvenţele de sex necrofil.
***
Aşadar, Palo Alto, debutul în lungmetraj al încă unui membru din clanul Coppola, Gia(ncarla). Fiica lui Gian-Carlo Copppola, unul din fiii lui Frances Ford (el însuşi prezent, dar numai ca voce din off). Pierd vremea, nu-i aşa? Nu-i problemă. Asta am făcut şi cu Palo Alto, film cu beizadele americane plictisite şi mai mereu drogate, inspirat din alte filme (mai bune decât acesta, desigur) cu beizadele americane de acelaşi calibru, dar şi din câteva povestiri scrise de James Franco. Care, cum altfel?, apare şi-n film. E antrenorul unei echipe de fotbal (soccer) feminin, iar unora dintre eleve, chiar dacă minore şi virgine, le-o trage la poartă (may I be excused?).
Singura rază de lumină a fost Emma Roberts, şi ea fiica şi nepoata ştim noi cui, dar am trecut cu vederea, pentru că lista e şi mai lungă: un pic mai la vale dăm peste Jack, fiul lui Val Kilmer (desenat ca personaj şi filmat să arate ca River Phoenix) şi Christian, fiul lui Michael Madsen... Mai vreţi? Ştiu, ar fi trebuit să vorbesc despre film. Nu prea am ce. Şi m-a şi enervat nepotismul dinastic al acestor patricieni dezabuzaţi (scuzaţi, vă rog, approach-ul uşor de stânga). Nu vreau să fiu mai rău decât e cazul, dar Palo Alto, care nici tematic nu sare departe de alte preocupări artistice ale clanului (Sofia Coppola tratează un caz cumva asemănător în The Bling Ring), e ca un buchet de flori pus în grădină: degeaba îl uzi, florile nu vor răsări niciodată. Pentru că-s de plastic.
(alg)
Dacă aş fi Cormac McCarthy aş include în orice contract de cesionare/vânzare a drepturilor de autor următoarea clauză: solicit acordul explicit în privinţa regizorului angajat să adapteze cinematografic cărţile pe care le scriu. Pentru că nu se poate să laşi pe mâna unui James Franco (actor rezonabil, decent etc.) un roman precum Child of God! Ok, tipul vrea să fie un factotum: apare în filme, scrie proză scurtă (care inevitabil e transferată pe peliculă, vezi Palo Alto, voi ajunge mai târziu şi-acolo), produce şi, nu în ultimul rând, are veleităţi de regizor (cam ca Eastwood pe vremuri), postură din care e din cale-afară de prolific.
Anul acesta a avut un film în fiecare dintre cele trei mari festivaluri europene: Interior. Leather Bar la Berlin (în Panorama, cred), As I Lay Dying la Cannes (Un Certain Regard) şi acest Child of God, în competiţie, aici. O deziluzie, ca să fiu blând. În raport cu materia primă, I mean. E o adaptare şcolărească, schematizată, căutând pe alocuri şocul gratuit, ezitantă, o adaptare care abundă în erori tehnice sau conceptuale (de la montaj la puzderia de inserturi, „muşte” care separă un cadru de altul). Cu toate astea, unii dintre spectatori, ăia mai hardcore, au găsit interesante secvenţele de sex necrofil.
***
Aşadar, Palo Alto, debutul în lungmetraj al încă unui membru din clanul Coppola, Gia(ncarla). Fiica lui Gian-Carlo Copppola, unul din fiii lui Frances Ford (el însuşi prezent, dar numai ca voce din off). Pierd vremea, nu-i aşa? Nu-i problemă. Asta am făcut şi cu Palo Alto, film cu beizadele americane plictisite şi mai mereu drogate, inspirat din alte filme (mai bune decât acesta, desigur) cu beizadele americane de acelaşi calibru, dar şi din câteva povestiri scrise de James Franco. Care, cum altfel?, apare şi-n film. E antrenorul unei echipe de fotbal (soccer) feminin, iar unora dintre eleve, chiar dacă minore şi virgine, le-o trage la poartă (may I be excused?).
Singura rază de lumină a fost Emma Roberts, şi ea fiica şi nepoata ştim noi cui, dar am trecut cu vederea, pentru că lista e şi mai lungă: un pic mai la vale dăm peste Jack, fiul lui Val Kilmer (desenat ca personaj şi filmat să arate ca River Phoenix) şi Christian, fiul lui Michael Madsen... Mai vreţi? Ştiu, ar fi trebuit să vorbesc despre film. Nu prea am ce. Şi m-a şi enervat nepotismul dinastic al acestor patricieni dezabuzaţi (scuzaţi, vă rog, approach-ul uşor de stânga). Nu vreau să fiu mai rău decât e cazul, dar Palo Alto, care nici tematic nu sare departe de alte preocupări artistice ale clanului (Sofia Coppola tratează un caz cumva asemănător în The Bling Ring), e ca un buchet de flori pus în grădină: degeaba îl uzi, florile nu vor răsări niciodată. Pentru că-s de plastic.
(alg)