Linu-i lin şi iarăşi Lynch

Sunt mulţi critici de film, dar şi literari, obsedaţi de simboluri, de apucătura de a găsi sensuri absconse, de a propune grile de lectură, de a căuta nod în papura operelor pe care le analizează.

Unul din cineaştii rumegaţi cu nesaţ e David Lynch. Inteligent cât cuprinde, s-a prins cum stă treaba şi, chiar dacă nu îşi propune explicit asta, le dă de lucru făcând filme bizare, cu personaje sonate, cu evenimente amestecate fără nici o logică şi încrengături de imagini şocante. Amalgamul acesta intrigă, irită, fascinează. Dar:

1. Puzzle-ul se coagulează din mers

2. Filmările sunt un fel de working in progress şi pot dura ani întregi

3. Viziunea ansamblului la început de drum nu există, există cel mult o idee aşezată pe câteva pagini, dezvoltată ulterior în funcţie de “câmpul unificat”, oamenii pe care îi întâlneşte, vorbele acestora, băuturile sau mâncărurile pe care le consumă etc.

Într-o oarecare măsură lucrurile erau cunoscute. Le mai spuneau el sau cei din anturajul lui, însă ca în povestea "Petrică şi lupul", mai nimeni nu îi lua în serios. În 2006, David Lynch a scris o carte, „Cum să prinzi peştele cel mare”, probabil şi pentru a risipi cumva ceaţa din capetele unora. Tradusă în română, pe alocuri cu picioarele (actorul Kyle Mac Lachlan a devenit Kyle Mac Laughlin, motiv pentru mine de laughin' out loud) şi apărută la Humanitas în noiembrie '07, într-o colecţie pe care o salut cu entuziasm, Biblioteca de film.

Vă fac o aroganţă şi v-o recomand :) Nu e vorba doar despre cinema în cele aproape 200 de pagini, ci şi despre meditaţie transcedentală & yoga, respectiv influenţa acestora asupra creativităţii & vieţii autorului. Însă se citeşte mai uşor decât Coelho, pasajele ezoterice pot fi sărite lejer, propoziţiile sunt scurte şi grupate în paragrafe aerisite, corpul de literă e mare, ici colo câte un aforism sau o glumă scot capul din zăpada narativă, ce să mai, go read it. Nu o să fiţi mai deştepţi la sfârşit, dar veţi trăi cu impresia - plăcută - că Lynch v-a invitat la el acasă.

Poate că David Lynch o fi având ceea ce în filosofie se cheamă sistem, dar e cert că-i unul inconsistent, dominat de entropie/hazard, clădit pe principiul haosului organizator. Am ferma convingere că după fiecare film terminat, regizorul se amuză copios pe seama criticilor care o iau pe mirişte mai rău decât el. O să exemplific referindu-mă doar la ultima sa producţie, Inland Empire, culme a ceea ce s-ar putea numi, parafrazându-l pe Umberto Eco, cea mai ermetică operă deschisă.

“Când am început, nu exista nici un Inland Empire, nu era nimic. Pur şi simplu am dat peste Laura Dern pe stradă, descoperind că-mi devenise vecină. (…) Ea mi-a spus: «David, trebuie să lucrăm din nou împreună.» I-am replicat: «Sigur că da. Poate că o să scriu ceva pentru tine. Şi poate că o s-o facem sub forma unui experiment pe Internet.» «În regulă.», şi-a dat ea acordul. Aşa că am scris un monolog de 14 pagini, interpretabil în aproximativ 70 de minute, iar Laura l-a memorat integral. A fost fenomenală. Nu aveam în ce peliculă să-l integrez, dar m-a înnebunit, pentru că avea în el o sursă nebănuită de inspiraţie pentru mine, deşi nu ştiam care anume era aceea. (…)
Într-o zi, ne pregăteam să filmăm o scenă numită «Casa Mică», ce îi avea în prim-plan pe Laura Dern şi pe prietenul meu Krzysztof Majchrzak, un actor din Polonia. Krzysztof a ajuns în Los Angeles direct din Polonia, iar cameramanii l-au adus imediat la «casa» mea. Când a ieşit din maşină, purta nişte ochelari caraghioşi; zâmbind a arătat spre ei. Am înţeles că voia să-i folosească în scenă, aşa că am sărit: «Nu, nu, nu Krzysztof.» (…) Aşa că m-am dus în biroul meu, am deschis un dulăpior şi privirile mi-au căzut pe o bucată spartă de faianţă, o piatră şi un bec roşu foarte transparent (…).«Ia ceva de aici, Krzysztof» - iar el a ales becul. (Apoi am părăsit biroul, ne-am dus la casa cea mică, iar Krzysztof a ieşit de după un copac cu becul roşu în gură – aşa am filmat scena. Deci, de la un lucru, am ajuns la altul.

Într-una din zile, pe la începutul proiectului, vorbind cu Laura Dern, am aflat că soţul său, Ben Harper, este din Inland Empire, din Los Angeles. Efectiv a menţionat lucrul acesta în timpul discuţiei, într-o doară. Nu ştiu exact când anume, dar i-am spus: «Ăsta-i titlul filmului.» Nu ştiam nimic despre film pe atunci. Însă voiam să se numească Inland Empire.
Părinţii mei au o cabană în Montana. Fratele meu, făcând curăţenie pe acolo într-o bună zi, a găsit un caiet de pe vremea când aveam cinci ani şi trăiam în Spokane, Washington. Am deschis caietul. Prima poză din el era o vedere aeriană a localităţii Spokane. Dedesubt scria «Inland Empire». Aşa că mi-am dat seama că eram pe drumul cel bun.

Lucrul la Inland Empire a fost foarte diferit (…) Nu am dispus, de la bun început, de un scenariu. L-am scris scenă cu scenă, fără să am habar unde mă va duce. A fost un risc, dar ştiam că, totul fiind unificat, o idee de aici se va lega de o idee din altă parte.”
Aţi prins şpilul? Şi-acum să râdem puţin de prostia harnică şi urieşească a unora. În România, titlul a fost tradus prin “Imperiul minţii”. E ca şi cum ai traduce Twin Peaks prin… Buştenii Gemeni. Din fericire pentru ei, criticii români care contează s-au recunoscut învinşi de “ultima zăpăceală cinematografică a lui Lynch”, cum a numit-o cineva, şi au scris despre ce au înţeles (puţin) din cele aproape trei ore de improvizaţie maniaco-expansivă. Iată un fragment delicios din cronica lui Andrei Gorzo:

"În spaţiul din Inland un personaj poate sta în faţă cu dublul lui, cu el din trecut sau din viitor. Protagoniştii din Mulholland Dr. apar pe post de iepuri, dintr-un scurt metraj dubios din 2002, Rabbits, integraţi în filtrele din Inland. Cineva se uită la ei la televizor, noi ne uităm la ei, Lynch se uită la noi. Şi un grup de vrăjitoare / zîne / ispite dansează şi cîntă Locomotion. Ele ţin loc de pitic şi seamănă cu personajele fantastice ale lui Eliade de pe Strada Mântuleasa sau din La Ţigănci. Nu e tocmai un riff de Rock'n'Roll (deşi piesa Black Tambourine e excelentă), e muzica lui Krzysztof Penderecki (pe care a folosit-o William Friedkin în Exorcistul şi apoi Stanley Kubrick în Shining) şi un sound design extrem, pe care e brăzdat un puzzle non-narativ, oniric, coşmaresc (creepy!!!!). Dar la final, surpriză, Nina Simone (Sinnerman) şi o doză de umor care mă face să cred că de fapt Inland Empire e o comedie. În accepţia lui Lynch, bineînţeles".

Dacă în cazurile anterioare gheaţa a ţinut şi pescuitul simbolurilor la copcă era posibil, în Inland Empire sloiurile au făcut improprie navigarea speculativă: aproape nimeni nu s-a mai încumetat să emită opinii savante. Sastisit de atâtea stupizenii spuse pe seama creaţiilor sale, Lynch a câştigat prin knock out tehnic.

Închei cu o propoziţie ce ar putea rezuma/rezema tehnica sa de a face filme: „Cutia şi cheia. Nu am nici cea mai vagă idee ce sunt acestea.” (pag. 127). Vorbeşte, desigur, despre cele două obiecte inserate în dantelăria din Mulholland Dr., pe seama cărora mulţi deştepţi şi-au dat cu părerea încercând să deceleze o multitudine de semnificaţii (de la inconştientul freudian până la... cinematograful însuşi).