Spanac de Eliade cu sec de Coppola

În urmă cu un an şi ceva, un fost coleg intra în birou cu o mină ce anunţa că fusese martorul unui eveniment epocal. „Băi, ia ghici pe cine am văzut adineauri plimbându-se pe sub fereştile noastre? Avea o mutră familiară, la început nu mi-am dat seama cine e, mă uitam la el ca prostul, apoi mi-am amintit. Era ăla din Pulp Fiction, ăla care ia ostatici într-un fast food, împreună cu o zăludă… Cum îi zice, băi, că îmi scapă numele?! Se plimba singur, puteam să-i şi trag vreo două…”, zice el chicotind.

Era Tim Roth. Venise la Bucureşti pentru a performa în primul film meşterit de Francis Ford Coppola după aproape zece ani de pauză. Părerea mea: putea să mai aştepte.

Tot cam atunci, la televizor, vedeam o ştire cu nişte chelneri cam din topor, care îi trânteau lui Coppola nişte feţe de masă în cap, seara târziu, la ieşirea dintr-o cârciumă cu specific indigen. Îl fereau, chipurile, de ziarişti! Să nu-i tulbure ăştia digestia cu întrebări idioate. Era de-a dreptul penibil să vezi un domn în vârstă, ameţit de băutură, siderat de întâlnirea intempestivă cu presarii, acoperit stângaci cu ştergare şi înghesuit ca borfaşii într-un jeep demarând în trombă.

Partea proastă e că filmul pentru care a bătut drumul până în România e şi mai penibil.

Anul trecut, în nu mai ştiu ce revistă, Florin Piersic jr. declara că unul din cele mai stânjenitoare momente din cariera sa a fost când a făcut figuraţie pentru 100 de dolari pe zi exact în pelicula cu pricina. Probabil că peste ani, apariţia sa va fi cotată drept cameo, iar el şi-o va aminti cu duioşie, aşa cum unii rememorează întâmplările umilitoare din cătănie.

Speaking of cameo: Matt Damon bifează unul, în rolul unui băgăcios plătit de Life Magazine.

Youth Without Youth ar putea fi numit, fără probleme, film de autor. Adică scris, produs şi regizat de una şi aceeaşi persoană: Francis Ford Coppola. Într-un interviu, cineastul american (Oscar pentru regie cu The Godfather II) declara că producţia sa nu e pentru fitecine şi că a realizat-o oarecum din capriţ. Să arate că mai poate. E în regulă, la vârsta şi palmaresul lui îşi poate permite luxul, chiar dacă asta înseamnă o nuvelă de Mircea Eliade transformată în spanac pseudo-ezoteric cu termeni ca regresie temporală, metempsihoză, transmigraţie a sufletului, reîncarnare, Bodhisattva, karma etc. în loc de… ochiuri!

În schimb, nu înţeleg de nici o culoare obiceiul unor actori români consacraţi, cum se spune, de a accepta nişte partituri minuscule, invizibile uneori, în aventuri cinematografice îndoielnice. Dragoş Bucur, Andi Vasluianu, Anamaria Marinca, Adrian Pintea (de nerecunoscut în ceea ce avea să fie ultima sa prezenţă pe marele ecran), Mircea Albulescu, Zoltan Butuc, Dorina Lazăr sau Dan Aştilean fie trec prin cadru ca nişte gâze în bătaia farurilor, fie îl umplu circumstanţial şi fără urmări. Singurii care îşi pot trece isprăvile în CV sunt Alexandra Maria Lara şi Marcel Iureş.

Pe genericul final încă o surpriză: Andrei Gheorghe as… taxi driver. Nici să râzi nu-ţi mai vine. Oricum, el are o scuză: e cabotin (deşi aici nu are prilejul s-o demonstreze). Celor care îl recunosc le fac cinste cu un… Red Bull :)

The plot: Dominic Matei (Tim Roth), un bătrân şi erudit profesor universitar de istoria religiilor din Piatra Neamţ, confruntat cu spectrul ratării, ramolismentului şi morţii în singurătate, vine la Bucureşti cu trenul şi cu gândul să se sinucidă. Destinul i-o înainte: la ieşirea din Gara de Nord (cu o faţadă ultradigitalizată cum nici în visele ei cele mai frumoase nu va avea) e nimerit de-un trăznet. Nu-l omoară, doar îl rotisează puţin. Ajunge la spital, se înzdrăveneşte sub atenta grijă a profesorului Stănciulescu (Bruno Ganz) şi, în compensaţie, acelaşi destin îi oferă un supliment de tinereţe pentru a-şi termina cartea vieţii. 

Dar lucrurile se complică: Gestapo-ul îl caută, întrucât îl consideră bun de patrimoniu şi cobai numai bun de prăjit (acţiunea începe în 1938 şi se desfăşoară de-a lungul celui de-al doilea război mondial plus câţiva ani după), pe fir intră şi Siguranţa locală, care îi plasează o duduie în aşternut, aşa că singura soluţie e fuga. În Elveţia. Totuşi, un anume doctor Rudolf (André Hennicke), membru al anturajului eteroclit al Fuhrerului (astrologi, magicieni, medici naturişti şi savanţi nebuni), îl dibuieşte în neutrul ţinut helvet şi îi propune colaborarea. „Electrocutarea prin curent de cel puţin un milion de volţi poate produce speciei umane o mutaţie radicală. Vestea acestui experiment a ajuns la urechea lui Adolf Hitler, care a devenit interesat personal de cazul dumitale”, i se spune.

Situaţia pare fără ieşire, dar scapă şi din această încercare deus ex machina. Se refugiază în Alpi şi o cunoaşte pe Veronica (Alexandra Maria Lara). Cât ai clipi, un fulger o loveşte şi pe ea, numai că efectul e invers: îmbătrâneşte uniform accelerat. În plus, dă în patima reîncarnării şi susţine ca este Rupini, descendentă a uneia din primele familii convertite la budism şi adeptă a filozofului Chandrakirti, ale cărui lucrări le aprofunda prin transcriere, în urmă cu câteva mii de ani, într-o grotă din India. Pe deasupra, dobândeşte darul vorbirii în limbi şi protolimbi. Ghidaţi de un indianist italian (Marcel Iureş) dau o tură în locurile cu pricina pentru a verifica povestea. Scenaristul din Coppola nu se dezminte: aiurările femeii se adeveresc! Reveniţi în Europa, cei doi se iubesc ardent, dar tihna le este tulburată de paparazzii care îi urmăresc peste tot. Iau drumul Maltei, unde au parte de apusuri de soare spectaculoase, spectaculos de calme şi calme. („E minunat aici. Oare ce păsări trăiesc în Malta?”, întreabă ea. „The Maltese Falcon", răspunde el şi nu ai cum să nu te gândeşti că un dialog tembel face trimitere la un film clasic cu… Humphrey Bogart). Presupun că v-aţi plictisit deja. So did I.

Filmul lui Coppola nu e nici dramă, nu e nici SF, nu e nici parodie. E câte ceva din fiecare. Identitatea de gen e ambiguă, nedefinită, indefinibilă. Scenariul e implauzibil, dezlânat, convulsiv şi, uneori, pueril. Cu excepţia lui Tim Roth, prestaţiile actoriceşti nu conving, dar te bucuri că măcar engleza românilor e decentă (cu excepţia colindului "Florile dalbe" nu se aude boabă de română şi bine că nu se aude). În schimb, imaginea (Mihai Mălaimare jr.) e rezonabilă: curată, unghiuri de filmare atipice, echilibru cromatic şi pedigree stilistic (o umbrelă arzând în ploaie, o zvastică în dantelăria negru-mătăsoasă a unui portjartier, vise "trase" în şi nu la indigo). Pe scurt, Youth Without Youth mă convinge că din trinomul Francis Ford Coppola unicul element valoros continuă să fie… Ford.