Bănuiam, dar acum e limpede: Jesse (Ethan Hawke) a pierdut acel avion! Imaginea, de neuitat pentru cei care l-au văzut, e din finalul lui Before Sunset (2004), segmentul median al unui proiect la dezvoltarea căruia nimeni nu se gândea în 1995, anul în care a ieşit Before Sunrise, devenit prin natura evolutivă a împrejurărilor, primul episod al unei serii sui generis. Era previzibil şi logic să rămână alături de Celine (Julie Delpy), fata pe care, în urmă cu 9 ani, o întâlnise într-un tren Budapesta-Paris. Au intrat în vorbă, s-au oprit în Viena, aşa, ca să dea cu tifla neprevăzutului, şi au petrecut o noapte fabuloasă pe străzile vechiului burg. Dar lucrurile s-au oprit acolo. Erau cruzi, optimişti şi relaxaţi, timpul nu avea colţi şi gheare şi chiar dacă tentaţia de a rămâne împreună se înfiripase încă de atunci, au amânat, provocând din nou destinul. Care s-a mai făcut o dată luntre şi punte, punându-i iar faţă în faţă, de data asta chiar în Paris, numai că la acest rendez-vous fiecare purta în cârcă povara a tot soiul de eşecuri, iar timpul devenise vreme, adică timp privit dinăuntru, din burta balenei.
Şi iată-i, după alţi 9 ani (nimic premeditat, spun autorii!), cu acest Before Midnight, ce continuă povestea la care s-au gândit, sunt absolut sigur, cei mai mulţi dintre fanii episoadelor anterioare. Numai că, interesantă alegere! (şi s-ar putea ca opţiunea să fi fost deliberată), aripa dreaptă a acestui triptic are o configuraţie epică relativ autonomă care o face uşor de asimilat şi pentru spectatorii nefamiliarizaţi cu cazierul romantic al celor două personaje. E un merit incontestabil pentru un film care, altfel, navighează în apele calme ale minimalismului (cadre lungi şi foarte lungi) şi improvizaţiei (dialoguri din poignet), valută, din fericire, oricând convertibilă în mâinile trioului Linklater-Hawke-Delpy. Exact în ordinea asta!
Secundă cu secundă, detaliu banal lângă detaliu banal, Before Midnight devine un studiu de caz remarcabil pe tema idealismului marital, tratând cu sinceritate brutală şi, uneori, gratuit-trivială, evoluţia unei relaţii a la longue din perspectiva elementelor ei fondatoare: predestinarea, romantismul, excepţionalitatea. Emoţia febrilă a nopţii vieneze din veacul trecut pare acoperită de un strat fin de rugină şi de concreteţea realităţilor cotidiene: relaţia, viaţa profesională, copiii lor (două gemene), băiatul lui din prima căsătorie (pe care-l vede mai rar decât şi-ar dori, subplot deştept fructificat) ş.a.m.d. Sub suprafaţa aparent liniştită, se iţeşte conturul subţire al faliilor care amorsează conflictele. Este genul de situaţie care în cele mai multe cupluri tinde să se agraveze odată cu trecerea anilor, însă Celine şi Jesse nu-s tocmai persoanele care să accepte pasiv lucrurile, ca pe un dat imuabil. Se împung, se tachinează, se ceartă. Dacă este adevărat că o viaţă nepusă sub lupă, neexaminată, e trăită degeaba, atunci viaţa acestei perechi valorează cel puţin dublu la câtă energie consumă cu sucitul ei pe toate părţile!
Revenind: dacă în Before Sunrise e un vals al împrejurărilor ce nu trebuie cu nici un chip irosite, iar în Before Sunset un tango contracronometru în care raţiunea şi simţirea încearcă, rând pe rând, să se sugrume, în Before Midnight avem un foxtrot din care starea de graţie de altădată pare că s-a evaporat. Aici nu mai e nici ceasul care să măsoare efemerul, nici vreun tren gata să iasă din gară şi nici un avion de prins în ultima clipă. E doar o Grecie însorită, gata să pârguiască autosuficienţa în materie de orice. Altfel spus, miza e internă: cuplul pe care ei îl formează. În pierdere de turaţie, de investiţii emoţionale, de coeficent de basm şi, nu în ultimul rând, în pericol de a ceda exact în punctele de rezistenţă.
Seducţia şi îndrăgostirea sunt infinit mai sexy decât o parte din lucrurile ce vin în urma lor: compromisuri, frustrări, no win situations. Resentimentele sunt inevitabile, chiar şi cele mai bune intenţii dau greş. Ştiu, pare un film de Woody Allen, în special datorită verbozităţii protagoniştilor şi „exorcizării” nevrozelor conjugale prin ironie şi autoironie misogină, chiar vulgară pe alocuri, însă diferenţa o face abordarea: Allen e axiomatic, Linklater formulează ipoteze, le smotoceşte într-un joc al permutărilor şi deplasărilor de accent care lasă publicului un generos spaţiu de interpretare. Nu e nevoie să fi văzut primele două părţi pentru a simţi că participă la festinul (melo)dramatic, însă ar fi păcat dacă, după Before Midnight, n-ar porni în amonte, în căutarea celorlalte.
Linklater şi Hawke s-au ferit să vorbească despre o cvadrilogie, însă eu anticipez cel puţin două multiplicări ale subiectului plus un final cam peste 30-40 de ani, în stilul Amour-ului hanekian!
P.S.: Before Midnight intră de vineri, 28 iunie, în cinematografe. Premiera a avut loc ieri seară (26 iunie), în cadrul galei caritabile Before it's too late, eveniment organizat de asociaţia OvidiuRo, fondată şi condusă de Leslie Hawke (mama actorului, desigur, prezent la proiecţie împreună cu Richard Linklater).
Şi iată-i, după alţi 9 ani (nimic premeditat, spun autorii!), cu acest Before Midnight, ce continuă povestea la care s-au gândit, sunt absolut sigur, cei mai mulţi dintre fanii episoadelor anterioare. Numai că, interesantă alegere! (şi s-ar putea ca opţiunea să fi fost deliberată), aripa dreaptă a acestui triptic are o configuraţie epică relativ autonomă care o face uşor de asimilat şi pentru spectatorii nefamiliarizaţi cu cazierul romantic al celor două personaje. E un merit incontestabil pentru un film care, altfel, navighează în apele calme ale minimalismului (cadre lungi şi foarte lungi) şi improvizaţiei (dialoguri din poignet), valută, din fericire, oricând convertibilă în mâinile trioului Linklater-Hawke-Delpy. Exact în ordinea asta!
Secundă cu secundă, detaliu banal lângă detaliu banal, Before Midnight devine un studiu de caz remarcabil pe tema idealismului marital, tratând cu sinceritate brutală şi, uneori, gratuit-trivială, evoluţia unei relaţii a la longue din perspectiva elementelor ei fondatoare: predestinarea, romantismul, excepţionalitatea. Emoţia febrilă a nopţii vieneze din veacul trecut pare acoperită de un strat fin de rugină şi de concreteţea realităţilor cotidiene: relaţia, viaţa profesională, copiii lor (două gemene), băiatul lui din prima căsătorie (pe care-l vede mai rar decât şi-ar dori, subplot deştept fructificat) ş.a.m.d. Sub suprafaţa aparent liniştită, se iţeşte conturul subţire al faliilor care amorsează conflictele. Este genul de situaţie care în cele mai multe cupluri tinde să se agraveze odată cu trecerea anilor, însă Celine şi Jesse nu-s tocmai persoanele care să accepte pasiv lucrurile, ca pe un dat imuabil. Se împung, se tachinează, se ceartă. Dacă este adevărat că o viaţă nepusă sub lupă, neexaminată, e trăită degeaba, atunci viaţa acestei perechi valorează cel puţin dublu la câtă energie consumă cu sucitul ei pe toate părţile!
Revenind: dacă în Before Sunrise e un vals al împrejurărilor ce nu trebuie cu nici un chip irosite, iar în Before Sunset un tango contracronometru în care raţiunea şi simţirea încearcă, rând pe rând, să se sugrume, în Before Midnight avem un foxtrot din care starea de graţie de altădată pare că s-a evaporat. Aici nu mai e nici ceasul care să măsoare efemerul, nici vreun tren gata să iasă din gară şi nici un avion de prins în ultima clipă. E doar o Grecie însorită, gata să pârguiască autosuficienţa în materie de orice. Altfel spus, miza e internă: cuplul pe care ei îl formează. În pierdere de turaţie, de investiţii emoţionale, de coeficent de basm şi, nu în ultimul rând, în pericol de a ceda exact în punctele de rezistenţă.
Seducţia şi îndrăgostirea sunt infinit mai sexy decât o parte din lucrurile ce vin în urma lor: compromisuri, frustrări, no win situations. Resentimentele sunt inevitabile, chiar şi cele mai bune intenţii dau greş. Ştiu, pare un film de Woody Allen, în special datorită verbozităţii protagoniştilor şi „exorcizării” nevrozelor conjugale prin ironie şi autoironie misogină, chiar vulgară pe alocuri, însă diferenţa o face abordarea: Allen e axiomatic, Linklater formulează ipoteze, le smotoceşte într-un joc al permutărilor şi deplasărilor de accent care lasă publicului un generos spaţiu de interpretare. Nu e nevoie să fi văzut primele două părţi pentru a simţi că participă la festinul (melo)dramatic, însă ar fi păcat dacă, după Before Midnight, n-ar porni în amonte, în căutarea celorlalte.
Linklater şi Hawke s-au ferit să vorbească despre o cvadrilogie, însă eu anticipez cel puţin două multiplicări ale subiectului plus un final cam peste 30-40 de ani, în stilul Amour-ului hanekian!
P.S.: Before Midnight intră de vineri, 28 iunie, în cinematografe. Premiera a avut loc ieri seară (26 iunie), în cadrul galei caritabile Before it's too late, eveniment organizat de asociaţia OvidiuRo, fondată şi condusă de Leslie Hawke (mama actorului, desigur, prezent la proiecţie împreună cu Richard Linklater).