Face parte din volumul cu acelaşi titlu (Oracion por Marilyn Monroe), apărut în 1968, la 6 ani, deci, după moartea Ei. A fost scrisă de Ernesto Cardenal, poet nicaraguan (n. 1925) cu o biografie tumultoasă şi e foarte probabil tot ce s-a scris vreodată mai adevărat, mai emoţionant şi mai dureros despre Marilyn.
(imagine via)
«Doamne
primeşte această fată cunoscută în lumea întreagă
drept Marilyn Monroe
chiar dacă acesta nu i-a fost adevăratul nume
(dar tu îi cunoşti adevăratul nume, numele copilei orfane,
care la vârsta de nouă ani a fost violată,
şi-al vânzătoarei, care la 16 ani a încercat să-şi pună
capăt zilelor)
şi care stă acum în faţa ta, fără farduri,
fără agenţii ei de presă,
fără fotografi şi fără să dea autografe,
singură ca un cosmonaut în noaptea universului.
Copil, visase că se află goală într-o biserică
(cum relatează "Time")
în faţa unei mulţimi îngenuncheate, cu capetele plecate
până la pământ
şi era nevoită să umble în vârful picioarelor, să nu calce capetele.
Tu ne cunoşti visele mai bine decât toţi psihiatrii.
Biserică, peşteră, casă, înseamnă siguranţa pântecului matern,
şi totuşi, mai mult decât atât...
Capetele, ăştia-s admiratorii, e limpede
(mulţimea capetelor în întuneric sub raza luminii)
Totuşi templul nu-i studioul lui 20th Century Fox.
Templul - din marmură şi aur - e templul trupului ei,
din care Fiul Omului, c-un bici în mână,
alungă negustorii din 20th Century Fox,
cei care din lăcaşul tău de închinăciune au făcut o speluncă.
Doamne,
în acestă lume, infectată de păcat şi radioactivitate,
nu declara vinovată o vânzătoare.
Una, care asemenea tuturor vânzătoarelor, a visat să ajungă
vedetă de cinema.
Şi visul ei se făcu realitate (realitate în tehnicolor).
Ea jucase numai după scenariul nostru
- al propriei noastre vieţi - iar scenariul era absurd.
Iart-o Doamne, şi iartă-ne şi pe noi
pentru 20th Century al nostru,
pentru super-producţia noastră monstruoasă, la care cu toţi am lucrat
Era înfometată de dragoste, iar noi i-am oferit calmante.
Era tristă că nu-i o sfântă
i s-a recomandat psihanaliza.
Gândeşte-te, Doamne, la sporita ei teamă în faţa camerei
şi la ura împotriva fardurilor - la fiecare scenă
stăruia asupra unui nou Make-up, -
şi cum mai creştea groaza
şi lipsa de punctualitate în studio.
Asemenea fiecărei vânzătoare
visa să ajungă vedetă de cinema.
Iar viaţa ei era ireală ca un vis, interpretată şi întregistrată
de un psihiatru.
Poveştile ei de dragoste erau sărutări cu ochii închişi,
la care dacă deschizi ochii
încremeneşti în lumina reflectoarelor,
şi apoi reflectoarele se sting.
Şi amândoi pereţii sunt demontaţi (era o scenă de film),
în timp ce regizorul pleacă cu scenariul
pentru că scena e gata turnată.
Sau asemenea călătoriei c-un iaht, o sărutare în Singapore,
un bal la Rio,
recepţii în vila ducelui şi a ducesei de Windsor
văzută din încăperea unei locuinţe umile.
Filmul se apropie de sfârşit, fără sărutarea din final.
Au găsit-o moartă în pat, mâna ei pe telefon.
Iar detectivii nu au descoperit persoana pe care voise s-o cheme.
Era de parcă cineva alesese numărul singurului glas prietenos
şi aude numai vocea de pe bandă, care spune
WRONG NUMBER
Sau de parcă cineva atacat de gangsteri
îşi întinde mâna după telefonul întrerupt.
Doamne
orişicine ar fi fost acela pe care voise să-l cheme
şi pe care nu l-a găsit niciodată (şi poate că nu fusese nimeni
sau poate era numai cineva al cărui număr
nu exista în cartea de telefon din Los Angeles)
răspunde Tu la apel!”
drept Marilyn Monroe
chiar dacă acesta nu i-a fost adevăratul nume
(dar tu îi cunoşti adevăratul nume, numele copilei orfane,
care la vârsta de nouă ani a fost violată,
şi-al vânzătoarei, care la 16 ani a încercat să-şi pună
capăt zilelor)
şi care stă acum în faţa ta, fără farduri,
fără agenţii ei de presă,
fără fotografi şi fără să dea autografe,
singură ca un cosmonaut în noaptea universului.
Copil, visase că se află goală într-o biserică
(cum relatează "Time")
în faţa unei mulţimi îngenuncheate, cu capetele plecate
până la pământ
şi era nevoită să umble în vârful picioarelor, să nu calce capetele.
Tu ne cunoşti visele mai bine decât toţi psihiatrii.
Biserică, peşteră, casă, înseamnă siguranţa pântecului matern,
şi totuşi, mai mult decât atât...
Capetele, ăştia-s admiratorii, e limpede
(mulţimea capetelor în întuneric sub raza luminii)
Totuşi templul nu-i studioul lui 20th Century Fox.
Templul - din marmură şi aur - e templul trupului ei,
din care Fiul Omului, c-un bici în mână,
alungă negustorii din 20th Century Fox,
cei care din lăcaşul tău de închinăciune au făcut o speluncă.
Doamne,
în acestă lume, infectată de păcat şi radioactivitate,
nu declara vinovată o vânzătoare.
Una, care asemenea tuturor vânzătoarelor, a visat să ajungă
vedetă de cinema.
Şi visul ei se făcu realitate (realitate în tehnicolor).
Ea jucase numai după scenariul nostru
- al propriei noastre vieţi - iar scenariul era absurd.
Iart-o Doamne, şi iartă-ne şi pe noi
pentru 20th Century al nostru,
pentru super-producţia noastră monstruoasă, la care cu toţi am lucrat
Era înfometată de dragoste, iar noi i-am oferit calmante.
Era tristă că nu-i o sfântă
i s-a recomandat psihanaliza.
Gândeşte-te, Doamne, la sporita ei teamă în faţa camerei
şi la ura împotriva fardurilor - la fiecare scenă
stăruia asupra unui nou Make-up, -
şi cum mai creştea groaza
şi lipsa de punctualitate în studio.
Asemenea fiecărei vânzătoare
visa să ajungă vedetă de cinema.
Iar viaţa ei era ireală ca un vis, interpretată şi întregistrată
de un psihiatru.
Poveştile ei de dragoste erau sărutări cu ochii închişi,
la care dacă deschizi ochii
încremeneşti în lumina reflectoarelor,
şi apoi reflectoarele se sting.
Şi amândoi pereţii sunt demontaţi (era o scenă de film),
în timp ce regizorul pleacă cu scenariul
pentru că scena e gata turnată.
Sau asemenea călătoriei c-un iaht, o sărutare în Singapore,
un bal la Rio,
recepţii în vila ducelui şi a ducesei de Windsor
văzută din încăperea unei locuinţe umile.
Filmul se apropie de sfârşit, fără sărutarea din final.
Au găsit-o moartă în pat, mâna ei pe telefon.
Iar detectivii nu au descoperit persoana pe care voise s-o cheme.
Era de parcă cineva alesese numărul singurului glas prietenos
şi aude numai vocea de pe bandă, care spune
WRONG NUMBER
Sau de parcă cineva atacat de gangsteri
îşi întinde mâna după telefonul întrerupt.
Doamne
orişicine ar fi fost acela pe care voise să-l cheme
şi pe care nu l-a găsit niciodată (şi poate că nu fusese nimeni
sau poate era numai cineva al cărui număr
nu exista în cartea de telefon din Los Angeles)
răspunde Tu la apel!”
Cât despre Cardenal, după ştiinţa mea încă netradus în România, se poate spune că a trăit mai multe vieţi (trăieşte şi-acum). La 31 de ani s-a convertit la catolicism. A fost unul dintre cei mai apropiaţi disicpoli ai poetului şi călugărului trapist Thomas Merton. A fost preot catolic vreme de 12 ani (1965 - 1977), fiind exclus din rândul clerului din cauza vederilor teologie libertariene. Când a vizitat Nicaragua, în '83, Papa Paul Ioan al II-lea în persoană l-a dojenit („Usted tiene que arreglar sus asuntos con la Iglesia”) pentru Evanghelia de la Solentiname, Solentiname fiind insula pe care s-a retras în timpul preoţiei şi unde a fondat o comunitate monastic-artistică adeptă a primitivismului. A luptat împotriva dictatorului Somoza şi a fost ministru al culturii vreme de 8 ani (1979 - 1987), după ce acesta a fost răsturnat de la putere, în mandatul sandiniştilor lui Daniel Ortega. Ce vreţi mai mult?
Poemul de mai sus l-am găsit la http://espanol.agonia.net, tradus în româneşte (se pare că e singurul!) de Mircea Florian Şandru (sau cel puţin aşa reiese din context).
Poemul de mai sus l-am găsit la http://espanol.agonia.net, tradus în româneşte (se pare că e singurul!) de Mircea Florian Şandru (sau cel puţin aşa reiese din context).