„Ce-ar fi dacă apa care curge din duş ar fi tratată cu o substanţă chimică, iar substanţa asta ar reacţiona la o combinaţie de lucruri, cum ar fi bătăile inimii şi temperatura corpului şi undele cerebrale, astfel încât pielea şi-ar schimba culoarea în funcţie de starea de spirit? Dac-ai fi extrem de încântat, pielea ţi s-ar face verde, şi dac-ai fi furios, ţi s-ar face roşie, evident, iar dacă te-ai simţi ca un rahat comestibil, te-ai face maro, iar dac-ai avea inima grea, te-ai face albastru. Aşa toată lumea ar şti cum se simt ceilalţi şi am fi mai atenţi unii cu alţii, pentru că n-ai vrea să-i spui unei persoane cu pielea purpurie că te-ai supărat fiindcă a întârziat, după cum ai vrea să baţi prieteneşte pe spate pe cineva roz şi să-i spui «Felicitări». Un alt motiv pentru care ar fi o bună invenţie este că de multe ori se întâmplă să te simţi aşa de într-un fel, dar să nu ştii în ce fel. Să fiu frustrat? Sau nu-s decât panicat? Iar confuzia asta îţi schimbă starea de spirit, devine ea starea de spirit, iar tu devii confuz, cenuşiu. Dar cu ajutorul apei speciale, ţi-ai putea privi mâinile portocalii şi ţi-ai spune: Sunt fericit! Tot timpul acesta am fost, de fapt, fericit! Ce uşurare!” (Fragment din romanul lui Jonathan Safran Foer, Extremely Loud and Incredibly Close [Extrem de tare şi incredibil de aproape], ecranizat, relativ decent, anul trecut, de Stephen Daldry. Gândurile de mai sus îi aparţin lui Oskar Schell, puştiul pornit în căutarea încuietorii care să fie pe potriva cheii rămase în urma tatălui său, mort în evenimentele din 11 septembrie 2001.)