Poate că n-ar fi tocmai rău dacă am înceta să mai asociem voyerismul cu orice film în care publicului masculin i se oferă ocazia de a se zgâi exoftalmic la femei surprinse în diverse ipostaze. Chestiunea e un pic mai complexă decât privitul, observatul sau urmăritul tălâmb şi asta demonstrează din plin filmul lui José Luis Guerín, En la ciudad de Sylvia (2007). Mai mult, acesta reuşeşte să captureze şi să redea totala imersiune a personajului-observator în atmosfera solar-citadină pe care, în mare parte, şi-o creează, armonia dintre el şi spaţiul în care se mişcă: un Strasbourg cu alură labirintic-medievală insolitat, însă, de numeroasele semne ale modernităţii: graffiti-uri, panouri/afişe publicitare, tramvaie etc. Şi mai spune ceva filmul cineastului catalan: totul începe cu o privire. Abia după, vin cuvintele (dacă vin). Privirea - preludiu pentru o poveste de dragoste. Reală sau imaginată.
Într-o epocă în care o sumedenie de gadgeturi abia aşteaptă să ucidă atenţia faţă de ambient, filmul lui Guerín funcţionează ca dispozitiv persuasiv de mare fineţe prin felul în care camera obligă în permanenţă spectatorul să privească şi să asculte cu atenţie ceea ce se vede şi/sau aude, să prindă ritmul şi zgomotele unui oraş filmat în regim preponderent diurn: de la felul în care razele de soare cad pe clădiri şi pe chipurile oamenilor sau reflexiile acestor chipuri pe tot soiul de suprafeţe până la rostogolirea sonoră a unei sticle goale pe caldarâm, claxoanele pe diferite tonalităţi sau melodiile catchy din baruri. Apropo de muzică: aici nu „umblă” decisiv la emoţii, nu subliniază nimic în mecanica internă a personajelor şi nici nu potenţează asaltul otrăvitor al melancoliei asupra spectatorului.
Rolul pe care Guerín îl rezervă muzicii este mai degrabă circumstanţial: o preia din mediul ei natural (o cafenea, o terasă ş.a.m.d.), dar, e.g., niciodată nu o vom detecta în peregrinările „cavalerului” ingresian pe străduţele întortocheate ale oraşului (nici măcar trucul acela, relativ abordabil, cu refrene răzbătând din dosul unor ferestre deschise nu e folosit). Deambulările sale nu sunt acoperite de vreo linie muzicală cu funcţie empatică, dimpotrivă, acompaniamentul sonor vine din priza directă, derivă din realitatea documentară, cotidian-urbană a străzilor pe care le străbate (glasuri răzleţe, frânturi de conversaţii, zgomote de automobile sau biciclete etc.). În esenţă, En la ciudad de Sylvia e o formă subtilă de educare a privirii şi auzului bazată exclusiv pe elementele esenţiale ale cinematografului; sunetul, imaginea, mişcarea. Fie că sunt sau nu în câmpul nostru vizual, toate aceste elemente acţionează în sintonie, coral.
En la ciudad de Sylvia poartă, de asemenea, încă un semn al desprinderii de timp (sau ieşirii din timp) graţie subiectului pe care-l exploatează: căutarea romantică, urmărirea visului (un vis în care amprenta vagului, imprecisului, ca-şi-cum-ului, e gravată în relief). Fiind expresia profundă a subiectivităţii autorului său ori mai corect spus, subiectivarea crezului său despre cinema, există numeroase scene în care identificarea celui ce priveşte e drapată în mister. Spectatorul are mereu o dilemă: e martor privilegiat, priveşte doar el lucrul/chipul pe care camera stăruie sau priveşte alături de protagonist (prin ochii lui)? Sau poate ceea ce (se) vede e o proiecţie a fanteziei acestuia, aşa cum e ispitit de multe ori să creadă, pornind chiar de la ţinta evanescentă a quête-i în care se lansează eroul (despre care nu ştim nimic, nici măcar numele, el definindu-se doar prin ceea ce priveşte): o fată pe nume Sylvia pe care (crede că) a întâlnit-o undeva, cândva. Sau poate nu a întâlnit-o defel, cine mai poate şti? Oricum, astfel de întrebări nu-şi au rostul, nu fac bine nici filmului, nici spectatorului. Din clipa în care scot capul, toată miza se risipeşte ca o boare.
Filmul acesta, aşa cum e construit şi ţinut în mână, nu e nimic altceva decât ceea ce în engleză sună perfect în raport cu sensul pe care-l vizez eu: a timely and timeless masterpiece. E dovada de netăgăduit că cinemaul adevărat e departe de ferparele care i se tot scriu, că acestea, de fapt, se prescriu, fiind atinse de nulitatea antepronunţării pripite.