Scena asta, din finalul unui film ce închide un cerc și deschide în interiorul lui un cluster de nedumeriri, este esențialmente despre quarcul acela de fericire ce pare atât de tangibilă atunci când două ființe găsesc o frecvență pe care o izolează temporar de interferențe. Sau cum ar spune Newton, ajung la acea suprafață ce nu există decât ca accident.Aşa cum ne-a obişnuit, Linklater nu forțează nimic, lasă lucrurile să curgă firesc într-un estuar al așteptărilor plauzibile, astfel că tu, privitor, ești imersat complet într-o poveste pe care nu o suspectezi nici o clipă de ipocrizie. Această privire, privirea lui spre ea (Julie Delpy, absolutely gorgeous, nu numai în scena asta în care o imită pe Nina Simone, ci peste tot) „e privirea cuiva care știe că albul și negrul nu trebuie să dea niciodată gri, ci trebuie să vibreze flirtând violent unul cu celălalt, năuciți de o atingere mătăsoasă de limbă, care întotdeauna anulează orice hazard” (Antoni Casas Ros). Tot ce mai poate face el e să accepte evidența (după o acoladă de 9 ani în care s-a tot chinuit s-o nege) și să-și miște abia perceptibil degetele mâinii stângi într-un gest de reglaj fin ce-i adâncește și mai mult certitudinea. N-aș mai vrea să citez pe nimeni, însă îmi răsună în cap vocea lui Freddie Mercury în Innuendo: „Surrender your ego, be free, be free". Mai sunt și avioane pe care e bine să le pierzi.