Dacă Susan Sontag are dreptate și "orice stil este un mijloc de a insista asupra a ceva", atunci e foarte limpede că, după Antichrist, nu (mai) are rost să vorbim de stil în cazul lui von Trier. Numele filmului spune multe prin el însuşi, dacă nu cumva totul. În condițiile în care ai impresia că eşti stăpân pe propriile mijloace (dar nu eşti!), opțiunea pentru un astfel de titlu are ceva din cocoșismul unor puști care, pe un tricou cumpărat din piață, scriu/mâzgălesc, cu carioca sau altceva, numele jucătorului lor preferat, pentru ca mai apoi, când e să arate ce pot, se fac de râs. Sau, în acest particular caz, se apropie de gestul producătorilor de filme porno care calchiază/parodiază titluri clasice pe modelul Lawrence-of-A-Labia. Firește, Antichrist e mai ofertant de-atât: e dur, are acustică şi amplitudine, însă e, deopotrivă, pretențios-briz-brizant. Evident, nu se poate spune despre von Trier că nu știe ce face. Caligrafia lui se vrea savantă. Impresia mea e că se autoparodiază deliberat.
Totul e ostentativ în acest film construit pe doi stabilopozi mari și lați: "simbolism" de tip sledgehammer (un biotop numit Eden, nenumite personaje - două - ce pot trece oricând arhetipuri pentru masculin și feminin etc.) și maniheism septentrional nevrotic, pardon de expresie. E o inflație de ostentativ, de fapt: titlul (am zis deja), imaginea (tehnic vorbind, impecabilă), decupajul (oh, yes!, că tot am adus vorba de xxx) & evoluția lui Dafoe (uneori am impresia că nu se va putea dezlipi vreodată de cadrele rolului în care l-a fixat Scorsese, în urmă cu mai bine de 20 de ani). Aproape totul semnifică zbierat. Trufie zbierată, asta ne livrează von Trier.
Nu mai departe de-atât: Antichrist e înțesat de coduri, în general binare (masculin/feminin, rațiune/nebunie, natură/știință, puritate/depravare, medic/pacient ș.a.m.d.), încât devine o masă compactă și densă, un fel de plancton semiotic brăzdat de antinomii exacerbate, de parcă nuanțele ar fi dispărut din univers. Nu mai vorbesc de recurența unor motive vizuale anatomico-botanice (gât, picioare, păr, iarbă, arbori, animale) pe care von Trier ni le arată periodic, ca şi când ar fi fost prevăzute în vreun contract. Nu le poţi ignora orice ai face, din moment ce el e oricum decis să le expună - și în Braille dacă e nevoie, divizând totul la 2 și scriind cu creta pe tablă ca domnul Vucea. De ce ține să fie redundant? E problema lui, însă aș putea avansa, cum altfel?, două explicații 1. autoironie 2. epuizare/surmenare stilistică.
Prefer prima variantă, din care cauză îmi asum următoarele: e o pierdere de vreme să decriptezi, să hermeneutizezi, să vânezi arcane în Antichrist. There's no Antichrist in there (presupunând că asta vei fi căutând). Îmi place să cred că e doar râsul unui von Trier, fals nevrozat, în căutarea unor mijloace cât mai șocante de a flata ignoranța publicului cu producții (aparent) ermetice. Antichrist nu e vreun nod gordian (godardian nici atât!). E doar un horror soft-porn with production values, în genul celor pe care le făcea Lucio Fulci în anii 70 (pornind tot de la chichițe psihanalitice). Diferența e dată de faptul că italianul era onest și juca în liga lui, într-un registru stilistic fatalmente limitat (chit că, pe alocuri, era neașteptat de inventiv), în vreme ce von Trier se vrea în ligă cu Tarkovski, căruia îi şi dedică - tot ironic, sper - filmul. Prin urmare, a lua în serios un film care nu se ia în serios nici o clipă, it's not my cup of tea & crumpets, sorry!
Totul e ostentativ în acest film construit pe doi stabilopozi mari și lați: "simbolism" de tip sledgehammer (un biotop numit Eden, nenumite personaje - două - ce pot trece oricând arhetipuri pentru masculin și feminin etc.) și maniheism septentrional nevrotic, pardon de expresie. E o inflație de ostentativ, de fapt: titlul (am zis deja), imaginea (tehnic vorbind, impecabilă), decupajul (oh, yes!, că tot am adus vorba de xxx) & evoluția lui Dafoe (uneori am impresia că nu se va putea dezlipi vreodată de cadrele rolului în care l-a fixat Scorsese, în urmă cu mai bine de 20 de ani). Aproape totul semnifică zbierat. Trufie zbierată, asta ne livrează von Trier.
Nu mai departe de-atât: Antichrist e înțesat de coduri, în general binare (masculin/feminin, rațiune/nebunie, natură/știință, puritate/depravare, medic/pacient ș.a.m.d.), încât devine o masă compactă și densă, un fel de plancton semiotic brăzdat de antinomii exacerbate, de parcă nuanțele ar fi dispărut din univers. Nu mai vorbesc de recurența unor motive vizuale anatomico-botanice (gât, picioare, păr, iarbă, arbori, animale) pe care von Trier ni le arată periodic, ca şi când ar fi fost prevăzute în vreun contract. Nu le poţi ignora orice ai face, din moment ce el e oricum decis să le expună - și în Braille dacă e nevoie, divizând totul la 2 și scriind cu creta pe tablă ca domnul Vucea. De ce ține să fie redundant? E problema lui, însă aș putea avansa, cum altfel?, două explicații 1. autoironie 2. epuizare/surmenare stilistică.
Prefer prima variantă, din care cauză îmi asum următoarele: e o pierdere de vreme să decriptezi, să hermeneutizezi, să vânezi arcane în Antichrist. There's no Antichrist in there (presupunând că asta vei fi căutând). Îmi place să cred că e doar râsul unui von Trier, fals nevrozat, în căutarea unor mijloace cât mai șocante de a flata ignoranța publicului cu producții (aparent) ermetice. Antichrist nu e vreun nod gordian (godardian nici atât!). E doar un horror soft-porn with production values, în genul celor pe care le făcea Lucio Fulci în anii 70 (pornind tot de la chichițe psihanalitice). Diferența e dată de faptul că italianul era onest și juca în liga lui, într-un registru stilistic fatalmente limitat (chit că, pe alocuri, era neașteptat de inventiv), în vreme ce von Trier se vrea în ligă cu Tarkovski, căruia îi şi dedică - tot ironic, sper - filmul. Prin urmare, a lua în serios un film care nu se ia în serios nici o clipă, it's not my cup of tea & crumpets, sorry!
- a doua imagine e din Una sull'altra (One on Top of the Other), dir. Lucio Fulci/1969 -
P.S.1: Ar fi fost oare prea facil pentru von Trier să utilizeze pe end credits Eden by Hooverphonic? „I never tried to reach your eden/Did I ever think of you as my enemy...”
P.S.2: Oricât m-am străduit, nu am reușit să găsesc vreo legătură între picturile lui Bosch și filmul ăsta. Poate ar fi fost mai ușor să fac conexiuni gândindu-mă la marca omonimă de electrocasnice...
P.S.2: Oricât m-am străduit, nu am reușit să găsesc vreo legătură între picturile lui Bosch și filmul ăsta. Poate ar fi fost mai ușor să fac conexiuni gândindu-mă la marca omonimă de electrocasnice...