Chestiunea e simplă: te poți sinucide în momentul în care nu mai există lucruri pentru care să lupți, oameni care să te intereseze, în momentul în care, practic, renunți la sau te eliberezi de toate servituțile ce te țin legat de una, de alta. În ce mă privește, am ajuns la concluzia că nu mă pot sinucide azi, mâine sau poimâine pentru că (știu, o să ziceți că sunt scrântit, ceea ce e adevărat) mai am de văzut câteva zeci de filme esențiale (și de revăzut câteva), de citit/recitit alte câteva cărți la fel de esențiale și de ajuns în vreo câteva locuri de neratat în viața asta (bine, în acest ultim caz m-aș descurca mai ușor). Realmente, nu aș putea recurge la acest gest ultim (mie mi se pare o ieșire onorabilă din lanțul trofic) știind că mi-au scăpat vreo două Peckinpah-uri, trei Reed-uri, patru Truffaut-uri și aș mai putea invoca niște nume sau titluri, dar nu despre asta e vorba.
Ideea e alta: pentru a ajunge la punctul 0 aș avea nevoie de timp. Lucrul care mă înspăimântă cel mai tare e că nu voi găsi acest timp, ceea ce înseamnă că dacă adaug și ce se va mai aduna (filme și cărți) până voi anihila pasivul, o voi sfecli natural. Cu alte cuvinte, filmul, mai ales filmul, mă va ține în viață.
Ideea e alta: pentru a ajunge la punctul 0 aș avea nevoie de timp. Lucrul care mă înspăimântă cel mai tare e că nu voi găsi acest timp, ceea ce înseamnă că dacă adaug și ce se va mai aduna (filme și cărți) până voi anihila pasivul, o voi sfecli natural. Cu alte cuvinte, filmul, mai ales filmul, mă va ține în viață.