Îl prețuiesc pe Al Pacino nu atât pentru rolurile mari, panteonice, memorabile, în care a strălucit de-a lungul timpului. Au și acelea importanța lor, însă mai importante mi se par rolurile mici sau rolurile de întindere din filmele mici, cele care, de regulă, se pierd în desișul filmografiei unui actor larger than life.
Evident, nu toate, pentru că sunt și multe alese fără noimă, jucate la normă, din reflex sau din inerție. Vorbesc de câteva numai, nu prea numeroase, precum acest People I Know, pe care mai toată lumea l-a considerat a basket case. Mai toată lumea proastă (nu mă feresc de vorbe), fiindcă a refuza să-l vezi pe Pacino rânind îndârjit în grajdurile lui Augias, cum se spune, făcându-se luntre și punte de parcă ar fi fost ultima lui șansă de a mai apărea pe ecran, a refuza, deci, o evidență atât de strivitoare, eventual a o minimaliza doar din cauza unui scenariu subțire și cam peticit, e dovadă de prostie. Crasă și grasă.
Nu voi putea vreodată să uit imaginile care urmează. Căutătura asta plină de pulbere de plumb, căzută, de Lazăr trezit din morți sau poate gata să se reîntoarcă acolo, pietrele de moară puse în aceste priviri ("see the stone set in his eyes" ca să parafrazez un vers din U2), toate acele mărunțișuri ce-i însoțesc gesturile haotice, ei bine, acestea nu mai țin de talentul, puterea, știința de a intra într-un personaj până în albul ochilor, ci de ceea ce am putea numi conștiință evoluată. Pacino nu face astea la indicaţiile regizorului, ci fiindcă, într-un fel sau altul, dintr-un motiv sau altul, a fost acolo, știe calimera, ştie rânduiala, nu e nevoie să-i dirijeze nimeni tresăririle infinitezimal-spasmodice ale unei cute sau vreunui mușchi.
Evident, nu toate, pentru că sunt și multe alese fără noimă, jucate la normă, din reflex sau din inerție. Vorbesc de câteva numai, nu prea numeroase, precum acest People I Know, pe care mai toată lumea l-a considerat a basket case. Mai toată lumea proastă (nu mă feresc de vorbe), fiindcă a refuza să-l vezi pe Pacino rânind îndârjit în grajdurile lui Augias, cum se spune, făcându-se luntre și punte de parcă ar fi fost ultima lui șansă de a mai apărea pe ecran, a refuza, deci, o evidență atât de strivitoare, eventual a o minimaliza doar din cauza unui scenariu subțire și cam peticit, e dovadă de prostie. Crasă și grasă.
Nu voi putea vreodată să uit imaginile care urmează. Căutătura asta plină de pulbere de plumb, căzută, de Lazăr trezit din morți sau poate gata să se reîntoarcă acolo, pietrele de moară puse în aceste priviri ("see the stone set in his eyes" ca să parafrazez un vers din U2), toate acele mărunțișuri ce-i însoțesc gesturile haotice, ei bine, acestea nu mai țin de talentul, puterea, știința de a intra într-un personaj până în albul ochilor, ci de ceea ce am putea numi conștiință evoluată. Pacino nu face astea la indicaţiile regizorului, ci fiindcă, într-un fel sau altul, dintr-un motiv sau altul, a fost acolo, știe calimera, ştie rânduiala, nu e nevoie să-i dirijeze nimeni tresăririle infinitezimal-spasmodice ale unei cute sau vreunui mușchi.
De fiecare dată când văd filmul, impulsul e același. E Pacino, mă rog, personajul lui, așezat pe o bancă într-un scuar plin de copaci scheletici, sub o lumină câinoasă, fără inimă. Obosit, gârbovit, pierzând contactul cu straturile amalgamate ale realității (doar cafeaua și pastilele îl țin la suprafață).De fiecare dată când îl văd aici, îmi vine să trec „dincolo”, să mă așez lângă el și să-i spun: „Hai, bătrâne, las-o baltă, don't fuck around, femeia aia (Kim Basinger, magnifică) a bătut atâta drum din Virginia ca să te scoată din cloacă, iar tu i-ai zis că ăsta e cel mai frumos lucru pe care l-a făcut cineva pentru tine în ultima vreme (și la tine ultima vreme e măsurabilă în milenii), așa că, hai te du, las-o naibii de gală, se poate și fără tine, oricum ai demonstrat ce era de demonstrat, quod erat demonstrandum e pentru restul, so, my friend, just let it go şi du-te, altfel mă duc eu”. Așa i-aș fi zis, chit că, probabil, în minte, gândurile astea i s-or fi învolburând și lui. Așa i-aș fi zis pentru că m-a obligat să fiu acolo, să-l motivez, să vreau să-l ajut.
De-asta îl prețuiesc pentru rolurile (din filmele) mici. În (un)ele, nu mai e el. E un om din mulțime. Iar eu cred că e al dracu' de greu să te depersonalizezi într-atât încât oamenii obișnuiți să facă totalmente abstracție de tine, ditamai superstarul, și să te vadă unul de-al lor, un amărât peste care, tu, Pacino, fără a mai fi tu, sufli viață (sau moarte).
P.S.: Sper, dragă domnule Pacino, pentru binele meu, în primul rând, ca inima să-ți rămână "ca-n filme". Așa zicem noi, oamenii de rând, lucrurilor care ne surclasează imaginația sau dorințele.