Pentateuhul lui Jarmusch (și ultimul său film)

În 5 puncte, dintre care 4 seci ca un Martini fără gheaţă şi ca umorul din filmele sale plus unul expandat [fiindcă merită], iată auto-poruncile de care Jim Jarmusch spune că se ține când se-apucă de-un film. Și pentru că-i iese figura, le recomandă și altora (fiind expuse într-o engleză accesibilă le las netraduse):

"1) There are no rules.

2) Don’t let the fuckers get ya!

3) The production is there to serve the film.

4) Filmmaking is a collaborative process.

5) Nothing is original.

Steal from anywhere that resonates with inspiration or fuels your imagination. Devour old films, new films, music, books, paintings, photographs, poems, dreams, random conversations, architecture, bridges, street signs, trees, clouds, bodies of water, light and shadows. Select only things to steal from that speak directly to your soul. If you do this, your work (and theft) will be authentic. Authenticity is invaluable; originality is nonexistent. And don’t bother concealing your thievery-celebrate it if you feel like it. In any case, always remember what Jean-Luc Godard said: «It’s not where you take things from - it’s where you take them to»."

Lemme tell ya, folks: începând cu 1 mai, când s-a lansat în State, mai adaug un film în lista celor (english topic, aşa, de kiki & miki) care le aștept pe - The Limits of Control (aparent fără nici o legătură cu eseul lui William Burroughs, idem intitulat). Scris şi regizat de sus-numitul JJ (could we call him Gigi?) și coregrafiat vizual de The One and Only Christopher Doyle, intrat în proiect după Downloading Nancy, un mediocru intermezzo indie, pe care doar el și-l permitea în siajul Paranoid Park-ului van Sant-ian. Jarmusch - Doyle e genul de colaborare stelară ce poate fi salutată cu versurile lui FatBoy Slim, drese oleacă, atât cât să se potrivească: „I have to celebrate it baby / I have to praise it like I should."

Imdb spune că în România va ajunge pe 21 august a.c. Decalajul mi se pare firesc, doar nu e LOTR sau Harry Potter să se lanseze simultan la scară și pridvor planetare, însă nici eu nu mai am cinșpe ani să țin AMR-ul. Știu exact ce am de făcut și o să fac întocmai ca Lone Man, că așa se numește personajul în jurul căruia se coagulează acest opus, venit, poate nu întâmplător, la 10 ani după Ghost Dog, unul din filmele care m-au ținut în viață.  

Lone Man (Isaac de Bankole, cu accent aigu pe ultimul e, actor prezent prin mai toate filmele lui Jarmusch, dar și în Miami Vice-ul lui Michael Mann, unde era Neptune, the drug dealer) e tot singuratic, tot killer plătit, tot adept al unui cod personal în ce privește interacțiunea cu semenii. Dincolo de line-up-ul consacraților (Tilda Swinton, Bill Murray, Gael Garcia Bernal și John Hurt), ceilalți actori și personajele pe care le interpretează sunt haiku-uri ilustre: Paz de la Huerta e Nude, Youki Kudoh e Molecules, Norma Yessenia Paladines e Flight Attendant, iar Talegón de Córdoba e Flamenco Singer, adică ocupația din care își câștigă pâinea. Tipic pentru Jarmusch, aș zice. În rest, luați, citiți, ca să știți la ce să vă așteptați.