Călătoria lui Gruber... în fărâme

Telegrafic despre Călătoria lui Gruber de Radu Gabrea, văzut aseară la FFE, în avanpremieră şi în prezenţa unei mari părţi din echipa care a lucrat la el, inclusiv a autorului, vizibil emoţionat şi, la un moment dat, stânjenit de intervenţia unei spectatoare zurlii care a urcat pe scenă să combată de pe poziţii antisemite. A fost fluierată aspru înainte să apuce să spună prea multe, mizase pe asta fiindcă a coborât destul de relaxată şi-a luat gentuţa şi s-a tot dus.

Călătoria lui Gruber va fi, probabil, segmentul median al unei trilogii dedicate celui de-al doilea război mondial (n-am spus triptic dinadins şi unii vor intui/înţelege de ce). Prima parte (co-regizată, ce-i drept, alături de Marjan David Vajda) a fost Cocoşul decapitat, ultima va fi Mănuşile roşii, la care aseară s-a tras primul tur de manivelă (Gabrea dixit). Între ele stă această Călătorie a lui Gruber, o peliculă light-calofilă, bine scrisă şi bine spusă. Echilibrul mi se pare a fi elementul definitoriu al acestui demers. Nimic scrâşnit, nimic căznit, poate un montaj prea abrupt uneori, în sensul că tranziţia de la un plan-secvenţă la obişnuitele pendulări între personaje angrenate în dialog trădează un montaj neglijent, totuşi nederanjant în ansamblu. Scenariu brici, partituri actoriceşti interpretate onorabil, scenografie splendidă.

Suntem în 2009. Povestea din film are loc în 1941, la Iaşi, imediat după pogromul împotriva populaţiei evreieşti. Curzio Malaparte (Florin Piersic jr.), corespondent de război şi căpitan în armata lui Mussolini ajunge acolo pentru a-şi trata o alergie rebelă la cabinetul unui anume doctor Josef Gruber (Marcel Iureş). Ei bine, ceea ce părea simplu (găsirea medicului) devine brusc complicat, în primul rând din cauza contextului istoric (deportările/uciderea evreilor), şi se complică şi mai tare din cauza incompetenţei şi bulibăşelii angajaţilor din administraţie (militară). Văzută prin ochii unui străin, caracatiţa birocratică din România acelor vremuri e o dihanie înspăimântatoare cu forme absurde de manifestare. De la omul de la poartă până la cel mai înalt funcţionar (militar sau nu), toţi acţionează fie după bunul plac, fie de frică (nemţi, consulatul italian, Antonescu). Practic, şi aici filmul lui Gabrea loveşte dur actuala Românie, din punct de vedere administrativ ţara asta nu a evoluat deloc. E la acelaşi nivel. Atunci era o scuză - războiul şi unele personaje se prevalează de ea/el, chit că e o stratagemă facilă şi falsă. Adevărul trist e că actualul aparat administrativ funcţionează pe timp de pace la fel de aiurit ca în vremuri de război. Şi cică suntem în UE...