Maps to the Stars poate fi lesne catalogat (şi a fost, de altfel) un asalt satiric acid la adresa Planetei Hollywood. Din punctul meu de vedere, a-l considera astfel reprezintă o opţiune hermeneutică facilă, o capcană în care au căzut toţi cei care s-au lăsat păcăliţi de învelişul glam al suprafeţei. Înveliş cu rol de pistă derutantă.
O spune şi Bruce Webber, autorul scenariului, scris pe baza unor întâmplări reale la care a fost martor inclusiv din postura de limo driver al unor staruri hollywood-iene (rolul lui Robert Pattinson e în mare parte autoreferenţial): „Contrary to critics’ easy characterisation, it doesn’t have a satirical bone in its elegiac, messy, hysterical body. I’ve given you the lay of the land as I see it, saw it, and lived it. Maps is the saga of a doomed actress, haunted by the spectre of her legendary mother; of a child star ruined by early celebrity, fallen prey to addiction and the hallucination of phantoms; of the mutilation, both real and metaphorical, sometimes caused by fame and its attendants - riches, shame and nightmare. I see our movie as a ghost play, not a satire. (...) The thought of an industry satire makes me vomit.” (via)
De regulă nu se întâmplă, dar acum împărtăşesc punctul de vedere al scenaristului şi mai ales afirmaţiile din final! Cu precizarea că pe lângă fantome, o premieră în filmele lui Cronenberg, Maps to the Stars este şi primul său mare film romantic, chiar dacă, în chip totalmente logic, avem de-a face cu un romantism întunecat, goethean. Contraponderea acestui romantism în mare parte livresc (voi explica mai la vale de ce) este cinismul calcinat, ireductibil, stare morală de agregare omniprezentă în rândul inşilor ce populează povestea.
Exemple sunt cu ghiotura, însă elocventă îmi pare a fi răbufnirea euforică a protagonistei, Havana Segrand (Julianne Moore), actriţă ieşită de pe radarul marilor producători, la aflarea veştii că tragedia din familia rivalei (moartea unui băieţel de 7 ani) o repune în pole position pentru obţinerea mult râvnitului rol interpretat de răposata sa mama în urmă cu 40 de ani. A duce mai departe moştenirea artistică pe linie maternă şi a reveni, cu acest prilej, în prim-plan, sunt chestiuni mult mai importante decât nenorocirile concurenţei, cu atât mai mult cu cât există şi o situaţie de tip unfinished business între mamă şi fiică, prima fiind mult mai celebră, dar şi extrem de autoritară ca părinte. Un detaliu important: decesul ei a survenit într-un incendiu...
Moartea în flăcări (trecerea prin foc şi sabie, se spune în cărţile de demult, e o formă de purificare), la fel ca mariajul necanonic dintre un terapeut-guru (John Cusack) şi sora sa, sunt de asemenea evocări ale unor teme romantice. Metaforă oarecum facilă pentru lumea închisă care e Hollywood-ul, incestul reprezintă la un alt nivel deschiderea spre partea întunecată a filmului: ritualul aparent inexorabil al iubirii ce leagă cei doi copii [Benjie (Evan Bird) şi Agatha (Mia Wasikowska)] ai cuplului incestuos descinde direct din lirica poeţilor romantici englezi ce idealizau legăturile amoroase între frate şi soră văzute ca o prelungire a relaţiei fraterne din copilărie. (Nu strâmbaţi din nas: există state în Uniunea Europeană care au legalizat incestul între adulţi!)
Atâta doar că în Hollywood-ul din Maps to the Stars copilăria nu mai există: copiii fie mor (băieţelul de 7 ani al divei de care pomeneam mai sus, o fetiţă va pieri de leucemie, un alt copil, actor precoce, este ucis de un altul din pură invidie... profesională), fie ajung staruri şi intră brusc într-o altă fază a existenţei în care atributele copilăriei dispar. Locul lor este luat de preocupări mature precum gestionarea carierei sau negocierea la sânge a onorariilor pentru următorul film. Personajele de-aici, cu excepţia binomului Benjie-Agatha, care se reabilitează printr-un gest nobil-romantic, suferă o denominare inversă. Îşi pierd valoarea umană de referinţă, devenind o specie de fiinţe din al căror sistem binar a dispărut elementul constituent esenţial, cifra 1. Rămân din ei doar înşiruiri de zerouri. Declasare ontologică par excellence!
Privaţi, aşadar, de copilărie, locuitorii acestei lumi sunt condamnaţi să repete sau să corecteze trecutul antecesorilor. Vânarea unui rol, incestul sau terapia-masaj prin care o actriţă depresiv-blazată încearcă să-şi depăşească traumele din pre-adolescenţă sunt toate tentative de a fiinţa, căci întâlnim şi forme de ne-fiinţă, fantomele ce-i urmăresc pe unii dintre protagonişti, dar într-o formă ceva mai subtilă - halucinaţiile. Cam ca în Naked Lunch.
Şi tot ca acolo, acestea apar sau revin după bunul lor plac, la fel de „reale” şi pentru cei cărora li se arată, cât şi pentru spectator. Ele sunt plasate mereu în planul secund al cadrului şi de fiecare dată fără a le sublinia explicit apartenenţa la altă lume. Practic, Cronenberg nu le semnalizează în niciun fel condiţia alteritară, ci lasă totul la latitudinea celui ce priveşte, folosindu-se doar de jocul actorilor şi de distanţa camerei pentru a sugera fragila linie de demarcaţie dintre vii şi morţi. Asta ca să nu mai spun că personajul lui John Cusack, de pildă, e mai spectral decât fantomele însele.
De-asta şi repet: mă despart fără regrete de cei care văd în Maps to the Stars exclusiv o satiră la adresa establishment-ului din Pădurea Sfântă (sic!). Ok, există o consistentă şarjă corozivă, apropiată mai curând de viziunea lui Lynch (din perspectiva asta avem de-a face cu un anti-Mulholland Drive) decât de cea a unor Brett Easton Ellis (The Informers) sau Paul Schrader (The Canyons), dar ea e susţinută exclusiv cu armele cavaleriei uşoare.
De la un punct încolo, va fi complet obturată de filonul romantic prezent atât prin dimensiunea sacrificial-suicidară clasică, wertheriană, cât şi printr-una mai puţin frecventată, incestul, indiferent dacă vorbim de relaţia filială (mamă-fiică) sau de cea fraternă (frate-soră). Plus inserţia stafiilor, şi acesta un motiv cu origini romantice, mai ales că în cazul de faţă nu au nimic de-a face cu răzbunarea sau pedepsirea celor vii. Fantomele lui Cronenberg sunt entităţi sau făpturi vaporoase care-şi revendică naiv dreptul pierdut la viaţă.
Bref: Maps to the Stars elimină încet-încet industria filmului şi reprezentanţii săi respingători din prim-plan pentru a marşa într-o încadratură strict romantică: inevitabilul, predestinarea. Indubitabil cel mai fără fasoane film din cariera cineastului canadian, Maps to the Stars este şi cel mai noir: deşi personajele sale mor pe capete, Cronenberg nu pune nici o clipă egal între moarte şi happy end, asta în pofida reluării în mai multe rânduri (poate prea multe) a câtorva versuri dintr-un celebru poem de Paul Eluard. Deloc întâmplător, ultimul cuvânt pe care-l auzim în film este cel cu care se încheie poemul: Liberté. Moartea ca eliberare, idee romantică fără doar şi poate, dar dezarmantă, deconcertantă probabil, pentru un spectator care îşi doreşte supravieţuirea într-o lume dominată de cinism şi superficialitate.
O spune şi Bruce Webber, autorul scenariului, scris pe baza unor întâmplări reale la care a fost martor inclusiv din postura de limo driver al unor staruri hollywood-iene (rolul lui Robert Pattinson e în mare parte autoreferenţial): „Contrary to critics’ easy characterisation, it doesn’t have a satirical bone in its elegiac, messy, hysterical body. I’ve given you the lay of the land as I see it, saw it, and lived it. Maps is the saga of a doomed actress, haunted by the spectre of her legendary mother; of a child star ruined by early celebrity, fallen prey to addiction and the hallucination of phantoms; of the mutilation, both real and metaphorical, sometimes caused by fame and its attendants - riches, shame and nightmare. I see our movie as a ghost play, not a satire. (...) The thought of an industry satire makes me vomit.” (via)
De regulă nu se întâmplă, dar acum împărtăşesc punctul de vedere al scenaristului şi mai ales afirmaţiile din final! Cu precizarea că pe lângă fantome, o premieră în filmele lui Cronenberg, Maps to the Stars este şi primul său mare film romantic, chiar dacă, în chip totalmente logic, avem de-a face cu un romantism întunecat, goethean. Contraponderea acestui romantism în mare parte livresc (voi explica mai la vale de ce) este cinismul calcinat, ireductibil, stare morală de agregare omniprezentă în rândul inşilor ce populează povestea.
Exemple sunt cu ghiotura, însă elocventă îmi pare a fi răbufnirea euforică a protagonistei, Havana Segrand (Julianne Moore), actriţă ieşită de pe radarul marilor producători, la aflarea veştii că tragedia din familia rivalei (moartea unui băieţel de 7 ani) o repune în pole position pentru obţinerea mult râvnitului rol interpretat de răposata sa mama în urmă cu 40 de ani. A duce mai departe moştenirea artistică pe linie maternă şi a reveni, cu acest prilej, în prim-plan, sunt chestiuni mult mai importante decât nenorocirile concurenţei, cu atât mai mult cu cât există şi o situaţie de tip unfinished business între mamă şi fiică, prima fiind mult mai celebră, dar şi extrem de autoritară ca părinte. Un detaliu important: decesul ei a survenit într-un incendiu...
Moartea în flăcări (trecerea prin foc şi sabie, se spune în cărţile de demult, e o formă de purificare), la fel ca mariajul necanonic dintre un terapeut-guru (John Cusack) şi sora sa, sunt de asemenea evocări ale unor teme romantice. Metaforă oarecum facilă pentru lumea închisă care e Hollywood-ul, incestul reprezintă la un alt nivel deschiderea spre partea întunecată a filmului: ritualul aparent inexorabil al iubirii ce leagă cei doi copii [Benjie (Evan Bird) şi Agatha (Mia Wasikowska)] ai cuplului incestuos descinde direct din lirica poeţilor romantici englezi ce idealizau legăturile amoroase între frate şi soră văzute ca o prelungire a relaţiei fraterne din copilărie. (Nu strâmbaţi din nas: există state în Uniunea Europeană care au legalizat incestul între adulţi!)
Atâta doar că în Hollywood-ul din Maps to the Stars copilăria nu mai există: copiii fie mor (băieţelul de 7 ani al divei de care pomeneam mai sus, o fetiţă va pieri de leucemie, un alt copil, actor precoce, este ucis de un altul din pură invidie... profesională), fie ajung staruri şi intră brusc într-o altă fază a existenţei în care atributele copilăriei dispar. Locul lor este luat de preocupări mature precum gestionarea carierei sau negocierea la sânge a onorariilor pentru următorul film. Personajele de-aici, cu excepţia binomului Benjie-Agatha, care se reabilitează printr-un gest nobil-romantic, suferă o denominare inversă. Îşi pierd valoarea umană de referinţă, devenind o specie de fiinţe din al căror sistem binar a dispărut elementul constituent esenţial, cifra 1. Rămân din ei doar înşiruiri de zerouri. Declasare ontologică par excellence!
Privaţi, aşadar, de copilărie, locuitorii acestei lumi sunt condamnaţi să repete sau să corecteze trecutul antecesorilor. Vânarea unui rol, incestul sau terapia-masaj prin care o actriţă depresiv-blazată încearcă să-şi depăşească traumele din pre-adolescenţă sunt toate tentative de a fiinţa, căci întâlnim şi forme de ne-fiinţă, fantomele ce-i urmăresc pe unii dintre protagonişti, dar într-o formă ceva mai subtilă - halucinaţiile. Cam ca în Naked Lunch.
Şi tot ca acolo, acestea apar sau revin după bunul lor plac, la fel de „reale” şi pentru cei cărora li se arată, cât şi pentru spectator. Ele sunt plasate mereu în planul secund al cadrului şi de fiecare dată fără a le sublinia explicit apartenenţa la altă lume. Practic, Cronenberg nu le semnalizează în niciun fel condiţia alteritară, ci lasă totul la latitudinea celui ce priveşte, folosindu-se doar de jocul actorilor şi de distanţa camerei pentru a sugera fragila linie de demarcaţie dintre vii şi morţi. Asta ca să nu mai spun că personajul lui John Cusack, de pildă, e mai spectral decât fantomele însele.
De-asta şi repet: mă despart fără regrete de cei care văd în Maps to the Stars exclusiv o satiră la adresa establishment-ului din Pădurea Sfântă (sic!). Ok, există o consistentă şarjă corozivă, apropiată mai curând de viziunea lui Lynch (din perspectiva asta avem de-a face cu un anti-Mulholland Drive) decât de cea a unor Brett Easton Ellis (The Informers) sau Paul Schrader (The Canyons), dar ea e susţinută exclusiv cu armele cavaleriei uşoare.
De la un punct încolo, va fi complet obturată de filonul romantic prezent atât prin dimensiunea sacrificial-suicidară clasică, wertheriană, cât şi printr-una mai puţin frecventată, incestul, indiferent dacă vorbim de relaţia filială (mamă-fiică) sau de cea fraternă (frate-soră). Plus inserţia stafiilor, şi acesta un motiv cu origini romantice, mai ales că în cazul de faţă nu au nimic de-a face cu răzbunarea sau pedepsirea celor vii. Fantomele lui Cronenberg sunt entităţi sau făpturi vaporoase care-şi revendică naiv dreptul pierdut la viaţă.
Bref: Maps to the Stars elimină încet-încet industria filmului şi reprezentanţii săi respingători din prim-plan pentru a marşa într-o încadratură strict romantică: inevitabilul, predestinarea. Indubitabil cel mai fără fasoane film din cariera cineastului canadian, Maps to the Stars este şi cel mai noir: deşi personajele sale mor pe capete, Cronenberg nu pune nici o clipă egal între moarte şi happy end, asta în pofida reluării în mai multe rânduri (poate prea multe) a câtorva versuri dintr-un celebru poem de Paul Eluard. Deloc întâmplător, ultimul cuvânt pe care-l auzim în film este cel cu care se încheie poemul: Liberté. Moartea ca eliberare, idee romantică fără doar şi poate, dar dezarmantă, deconcertantă probabil, pentru un spectator care îşi doreşte supravieţuirea într-o lume dominată de cinism şi superficialitate.