Apropiindu-se fără teamă, chiar cu o uşurinţă deconcertantă, de viaţa unuia dintre cei mai iconici creatori francezi de modă, Bertrand Bonello adaugă o nouă dimensiune carierei sale de cineast. În Saint Laurent, care nu e exact biopic-ul la care cineva cu un nivel mediu de instrucţie s-ar putea aştepta, grija pentru ritmul narativ este şi mai pronunţată, pe alocuri chiar căutată, subsumabilă unui obiectiv auctorial ce a căpătat consistenţă de la un film la altul: muzicalitatea epică.
Departe de clişee, imaginile cu care operează Bonello au dublă funcţionalitate: transcend clasica imagerie fashion, încapsulând fulgurant esenţa masculinităţii şi eleganţei, şi - efect direct al scriiturii filigranate - devin memorabile, gravându-se durabil pe retină, aşa cum se întâmplă cu acea splendidă secvenţă, picturală prin excelenţă, în care Yves Saint Laurent (Gaspard Ulliel) şi iubitul său, Jacques de Bascher (Louis Garrel), amândoi la bustul gol, filiformi, în pantaloni negri cu talie înaltă şi foarte slim, se studiază din priviri ca doi boxeri fără gardă. La fel încadrarea unei defilări de modă în ramele unui tablou de Mondrian sau viziunile psihedelice ale protagonistului, explozii de culoare şi afecte.
Dotat cu un acut simţ al scanării în profunzime a resorturilor unui personaj ultracompozit, Bonello jonglează inteligent cu publicity stunt-urile iconice puse la cale în anii 70 de Saint Laurent, în special cu fotografiile care l-au făcut cunoscut publicului larg (de ex., aceasta). Accentul cade covârşitor pe reconstituirea culiselor acelor momente, iar asta reprezintă o opţiune fericită ce îndepărtează filmul de canoanele şi conformismele genului.
Departe de clişee, imaginile cu care operează Bonello au dublă funcţionalitate: transcend clasica imagerie fashion, încapsulând fulgurant esenţa masculinităţii şi eleganţei, şi - efect direct al scriiturii filigranate - devin memorabile, gravându-se durabil pe retină, aşa cum se întâmplă cu acea splendidă secvenţă, picturală prin excelenţă, în care Yves Saint Laurent (Gaspard Ulliel) şi iubitul său, Jacques de Bascher (Louis Garrel), amândoi la bustul gol, filiformi, în pantaloni negri cu talie înaltă şi foarte slim, se studiază din priviri ca doi boxeri fără gardă. La fel încadrarea unei defilări de modă în ramele unui tablou de Mondrian sau viziunile psihedelice ale protagonistului, explozii de culoare şi afecte.
Dotat cu un acut simţ al scanării în profunzime a resorturilor unui personaj ultracompozit, Bonello jonglează inteligent cu publicity stunt-urile iconice puse la cale în anii 70 de Saint Laurent, în special cu fotografiile care l-au făcut cunoscut publicului larg (de ex., aceasta). Accentul cade covârşitor pe reconstituirea culiselor acelor momente, iar asta reprezintă o opţiune fericită ce îndepărtează filmul de canoanele şi conformismele genului.
Dezavantajul (periferic, dar asumat) este acela că filmul, gândit în termenii unui splendid exerciţiu de sobrietate dramaturgică, degajă o răceală comparabilă cu distanţa sociologică. Un adevărat paradox, dacă ne gândim la incandescenţa infernului emoţional în care se învârtea turbionarul YSL! Aşa se explică, probabil, şi faptul că la Cannes nu a fost reţinut în palmares (interpretarea lui Ulliel e top notch), dar şi lejera superioritate cu care se mişcă dinaintea noastră lăsând impresia că deşi şi-a a atins ţinta, ceva tot i-a scăpat.
Altă idee inspirată este abordarea într-o manieră polemică a figurii asistentului Pierre Bergé (Jérémie Renier), amant abandonat ce se transformă într-un soi de manager-partener de business asupritor, dar şi părinte grijuliu atât cu „copilul minune” autodistructiv, cât şi cu imperiul ce se dezvoltă pe seama geniului său. În paralel cu presiunile şi măsurile coercitive la care este supus, Bonello multiplică sursele de inspiraţie ce alimentează creaţiile unui Saint Laurent ursuz, un pic autist sau pur şi simplu pierdut în mrejele drogurilor: siluetele impersonale ale trecătorilor, muzicile, obiectele, picturile, toate văzute nu ca referinţe, ci ca prezenţe esenţiale, complementare, care-l ajută să creeze şi să găsească motivaţia de a continua, de a merge mai departe.
Dacă Bergé este acolo, activ şi esenţial, influenţa sa este „scandaloasă” (sau şocantă) din punctul de vedere al istoriei oficiale pentru că este pus pe picior de egalitate cu apariţia unui manechin blond într-un club de noapte sau cu amenajarea unui spaţiu în apartamentul designerului pentru un o statuie înfăţişând un imens Buddha din aur.
Cu tot acest material dispersat, cu o dinamică narativă susţinută „la vedere” din montaj (aşa cum se întâmpla şi în L'Apollonide), filmul îşi caută un stil propriu şi în mare parte îl găseşte. Chiar dacă riscă pe alocuri o epuizare estetică sub încărcătura cam grea a metaforei (montajul-croitorie), Saint Laurent rămâne - şi n-am nici o urmă de dubiu când spun asta - una dintre cele mai ambiţioase tentative recente de a reform(ul)a liniile de forţă ale biopic-ului. Sau de a-i brusca inerţiile conceptuale, dacă doriţi!