"Four is what...?" (59) [Harry Dean Stanton: Partly Fiction]

„I was a loner all my life.”

Do you think you give something away by talking about yourself?, îl întreabă Sophie Huber, tipa care îi ia frânturi de viaţă încercând să le aducă sub lentilele măritoare ale unui documentar. Harry Dean Stanton, căci el este intervievatul, tace. Pauza durează câteva secunde. La capătul ei, Blue Bayou. 

O melodie pe care Stanton o interpretează a capella. De altfel, cam asta face el în tot filmul: cântă şi tace. Şi spune mai multe când cântă şi când tace. Tăcerile vin din adâncul unei fiinţe ce şi-a făcut din ura de sine combustibil pentru a merge mai departe. Echipat cu un sonar pentru cei ce se urăsc pe sine, Stanton a avut un dar straniu de a decodifica şi intensifica ura de sine în ceilalţi - i-a dat formă, i-a dat glas, i-a trasat graniţele.

Între răspunsuri se aştern paranteze largi de linişte. Cum observă şi David Lynch, prezent într-unul dintre dialoguri, actorul Harry Dean Stanton trebuie căutat în aceste paranteze. Pentru că acolo e şi omul. Wim Wenders desăvârşeşte corolarul: Great actors use their lives in their art. Iar Stanton va întări afirmaţiile ambilor când, la întrebarea „ce sfat i-aţi da unui actor tânăr”, răspunde fără să respire: Play yourself.

Harry Dean Stanton e o fiinţă fascinată de linişte. În plimbările (by car) făcute alături de Huber pe Santa Monica Boulevard şi pe Mullholand East, întreabă de câteva ori: Do I have any lines? I don’t want any lines. How about doing nothing? How about silence? Şi este destulă în acest film. La adăpostul ei, camera din mâinile lui Seamus McGarvey (The Hours, Atonement, We Need to Talk About Kevin, The Avengers) îi studiază chipul şi felul în care NU vorbeşte. Detaliile astea devin esenţiale când cântă, hituri country, în special. Versurile şi muzica îi luminează faţa, ochii îi strălucesc. Vocea îi devine de fiecare dată o cutie de rezonanţă a unei epoci în care actorii era musai să poată duce la capăt, pe cont propriu, o melodie.

Nu e nimic glorificator sau demistificator în documentarul de faţă şi asta pentru că personajul investigat nu are nimic din aura unui star. O spune şi el, într-o discuţie cu Kris Kristofferson, cel pe care l-a făcut actor fără ca acesta să-şi dorească înadins asta: I've avoided the success artfully. Şi probabil că dacă n-ar fi fost Wenders şi Paris, Texas, film în care va avea primul rol principal după ce vreme de 20 de ani jucase doar „secundari”, ar fi rămas până la final în conul de umbră pe care şi l-a dorit şi cultivat cu cerbicie.

Screenshots from Harry Dean Stanton: Partly Fiction (dir. Sophie Huber/2012)

După ce interpretează Blue Eyes Crying in the Rain (Willie Nelson), acompaniat de muzicuţă şi de un chitarist ce va rămâne tot timpul off camera, Stanton îşi mai dezleagă niţel limba.

- That’s Rebecca’s (de Mornay) favorite song. I left her crying in the rain once - şi soarbe cu zgomot cafea dintr-o ceașcă mare cât o piscină.

- What did you do?, se aude vocea întrebătoare, un timbru plat şi egal cu el însuşi. Plus ceva accent nemţesc (Huber e elveţiancă).

- Huh? Pare că n-a auzit întrebarea, deşi privirea lui lasă să se întrevadă că mai degrabă n-a vrut s-o audă. 

- What did you do, reia timbrul metalic întrebarea.

- I don’t know. A lot of things. I did many things - şi soarbe iar din ceaşca-piscină. 

- How long were you together? Huber nu-şi poate modula vocea, aşa că vorbele ţâşnesc parcă de pe buzele unui anchetator.

- About a year and a half, vine resemnat răspunsul. 

- And did you live together? 

- Yeah! She lived up here. 

- And then what happened? 

- She left with Tom Cruise. 

Zâmbeşte trist. Apoi începe să râdă. Dacă nu ştii întâmplarea, prima impresie e că glumeşte. Că ţi-a întins o cursă în care ai căzut ca un şoricel fără experienţă. Că te-a făcut din vorbe şi din mimică. Dar nu glumeşte. Dezvoltă.

 - I got her in a movie with Tom Cruise and she ended up with Tom. For two years. Risky Business. 

Râde din nou, dar fără tragere de inimă. Not a happy title. Negrul adânc al cafelei devine încă o dată refugiul ideal.

- How did you feel about that? Deloc inspirată întebare, căci Stanton se eschivează din nou. Evocarea acestor întâmplări îndepărtate pare că-l enervează. Implacabil, întrebarea se repetă. Vine şi răspunsul de data asta:

- I didn’t realized how attached I was to her. 

Râde iar. Un râs scurt, de reglaj, pentru a alunga stânjeneala ce l-a cuprins făcând astfel de mărturisiri. Total nepotrivite pentru un bărbat dur ca el. Dar un bărbat ca el acceptă şi situaţia asta la pachet cu efectele de-atunci: I was heartbroken. 

Priveşte fotografiile de pe pereţi. Ale lui. Ale ei. Ale lor. Şi continuă: Everybody evolves in their own way. There’s no answer to it. 

După altă pauză, ceva mai lungă ca pentru a-şi aduna gândurile şi a-şi izola, din nou, amintirile, adaugă: Go out and drink and look for the women: that was my lifestyle. A womanizer. It’s all a movie. Including this conversation. Nobody knows the ending. 

Şi n-am să vi-l spun nici eu!

Eu mai adaug doar două amănunte aflate de la el:
* Despre rolul refuzat din Blue Velvet (rol interpretat, după cum se ştie, de Dennis Hopper): I didn’t want to deal with those emotions.
* Despre Montgomery Clift: He was the most truthful of all (American) actors.

P.S.: Stanton are 88 de ani şi continuă să apară în filme. Le-a pierdut deja şirul. IMDB zice că ar fi 192 (de toate felurile), însă lui Lynch îi spune că-s mai multe: 200, 250 maybe. I dunno, I lost count a long time ago.