A mai rămas o oră până când Oh Boy va fi proiectat în premieră, în cadrul galei de deschidere a Zilelor filmului german (9 - 14 noiembrie, Cinema Studio, Bucureşti). Este, folosind o sintagmă cam tocită, filmul momentului în Germania, unde a primit şase premii din partea Academiei Germane, inclusiv pentru cel mai bun film și cel mai bun regizor. Aşadar, un palmares remarcabil pentru un film de autor (regizorul Jan Ole Gerster e şi scenarist) care marchează şi debutul acestuia în lungmetraj, dar un palmares deschis şi altor distincţii, întrucât chiar astăzi, Oh Boy a fost nominalizat de European Film Awards (EFA), un fel de Oscaruri continentale, la două categorii relevante: European Film şi European Discovery - Prix Fipresci. Acestora li se adaugă şi nominalizarea lui Tom Schilling la secţiunea European Actor.
Oh Boy e filmul pe care îmi place să cred că l-ar fi făcut Kafka (sau l-ar fi girat cumva) dacă ar fi trăit în Berlinul de azi. Ar putea fi privit şi ca Prozac Nation, deutsch version. Simplu spus, e concentrarea în 12 episoade a 24 de ore din viaţa lui Niko Fischer (Tom Schilling), un tip de aproape treizeci de ani, teeny-weeny, adept al unui raţionalism minimalist: căutarea sensului în lucrurile mărunte, rutiniere, insignifiante. Cele mari, cum ar fi studiile universitare (dreptul), le-a abandonat. Deveniseră inutile. Absurde. Nu erau pentru el. La fel ca mare parte din existenţa sa de până atunci. Odată eliberat de presiunea imediatului, va trăi clipa, rătăcind printr-un Berlin foarte apropiat ca atmosferă de Berlinul surprins de Chloe Aridjis în Cartea norilor (a apărut la Editura All, în caz că e cineva interesat).
Niko e şi rambler şi gambler.
Din punctul de vedere al medicului specialist, e debalansat emoţional. Oricum ar fi, miza
rămâne aceeaşi: găsirea raţiunii pentru care lucrurile se întâmplă. Descoperă locuri, întâlneşte vechi cunoştinţe (Julika, o
fostă colegă de liceu, acum actriţă) sau necunoscuţi, de regulă
exemplare ciudate, le ascultă poveştile, interesante sau anodine, mai
intră şi în buclucuri, însă de mers, merge mai departe. Camera îl va însoţi (urmări?) peste tot, o zi şi o noapte (Oslo, 31 August anyone?), printr-o metropolă deglamourizată, captată în subtile tonuri de alb şi negru (cinematographer-ul Philipp Kirsamer face o treabă splendidă) și ritmuri de jazz, ca în filmele de tinereţe ale unor Woody Allen şi Jim Jarmusch.
Nu e o călătorie iniţiatică! Nici una la capătul nopţii. E doar
o călătorie ce trebuie făcută. De ce? Iată o întrebare absurdă,
probabil cea mai frecventă din viaţa lui Niko. Şi nu numai!