Vajnic şi veşnic emul al lui Godard, pe care îl admiră fără să îl înţeleagă, Tarantino mai face o crestătură în grinda deconstructivismului maniaco-expansiv. Cu un ochi la isprăvile din vremurile de glorie ale mentorului său şi cu altul la producţiile de serie B din anii 70-80, cele care l-au format ca om şi deformat ca cineast, Tarantino continuă să demoleze (pa)ludic genuri cinematografice, să le treacă prin foc, sabie şi plumbi, făcându-le chisăliţă, în vreme ce Godard, situat la un nivel teoretic superior, merge şi el mai departe cu obsesia de a distruge/deforma limbaje (de altfel, ultimul său proiect se numeşte chiar aşa: Adieu au langage şi se vrea un experiment 3D filmat... cu două aparate foto).
După Inglourious Basterds, fantezie morbidă cu nazişti, Django Unchained este al doilea film tributar filonului de inspiraţie german (sursă: Cântecul Nibelungilor, din care Tarantino citează vag şi pe sărite, în stilu-i deja caracteristic). În timp ce Cântecul Nibelungilor este o prelucrare unificatoare a numeroase legende preponderent saxone, Django Unchained se dovedeşte a fi un melting pot cu pronunţată textură carnavalesc-parodică. Astfel, în viziunea lui Tarantino, prinţul Siegfried (pomenit, de altfel, ca atare în film) e un sclav negru pe nume Django, înregimentat pe plantaţiile albilor din sudul Americii (numele este preluat din spaghetti-ul omonim datând din 1966, cu Franco Nero în rolul principal).
Iar imaginaţia voioasă a domnului Quentin T. merge şi mai departe. La un prim nivel de lectură, atât Siegfried, cât şi Django sunt pe acelaşi palier, îndeplinind temporar atribuţii de valet. Fiecare cu motivaţia lui, evident. Siegfried, de pildă, va fi aghiotant cu scopul de a-l sprijini pe regele burgund Gunther s-o cucerească pe Brunhilda, regină islandeză de care acesta este îndrăgostit. Pe de altă parte, Django, negru fiind, va ocupa postul din raţiuni de camuflaj social! Problema e că exact fişa postului - alcătuită într-un registru aproape burlesc (costumaţie fistichie, gesturi nepotrivite etc). - îi sabotează alibiul necesar ducerii la bun sfârşit a nebunescului plan ticluit împreună cu cel de care a fost eliberat, Dr. King Schultz, vânător neamţ de recompense, fals dentist itinerant şi mare iubitor de vorbe de spirit şi preţiozităţi lexicale. Misiunea lor: răscumpărarea... Broomhildei, soţia lui Django, sclavă în Candieland, Mississippi.
Aşadar, inversarea rolurilor din baladă e desăvârşită. Curat carnaval, monşer!, asezonat pentru diversitate şi cu subtilităţi metatextuale. De exemplu, particula King reprezintă o aluzie mai mult decât străvezie la Gunther, regele amorezat, în vreme ce Brunhilda iese uşor şifonată din malaxorul onomastic: Broomhilda! Altfel spus, Tarantino menţine rezonanţa fonetică a numelui, dar poceşte ortografia. O licenţă deja familiară, deoarece ştim că el nu pune mare preţ pe ortografie, ale cărei limite le tot forţează. Cum nu pune mare preţ nici pe convenţiile textului sau genului în interiorul căruia se produce (aici westernul spaghetti). Nu le respinge in integrum, mai degrabă şi le apropriază într-o formă extrem de personală. Este, dacă vreţi, presiunea tipică pe care periferia o exercită asupra normelor de orice fel pe care dacă nu reuşeşte să le modifice, le supune unei hărţuieli permanente. Şi acesta este un caz fericit, pentru că, de regulă, marginalului i se asociază adjectivul semidoct!
Cei care îl suspectează pe Tarantino de mize înalte şi perorează în acest sens mi se pare că îşi pierd vremea. El nu îşi propune nici o clipă să atragă atenţia asupra unor teme sensibile precum rasismul, sclavia sau violenţa. Nu are astfel de ambiţii. Niciodată n-a avut, iar când este întrebat despre coeficientul de violenţă din filmele sale şi modul în care aceasta se răsfrânge asupra vieţii reale se stropşeşte (şi pe bună dreptate: sunt zeci de alte producţii croite deliberat să violenteze percepţiile!). Tarantino e un cineast ghidat strict de doctrina satisfacţiei proprii. În mâna lui, temele serioase devin pretexte. As good as any. Falşi prieteni pe care îi foloseşte să treacă puntea spre inima publicului. El vrea să fie adulat, apreciat, acceptat de lumea bună a filmului.
În concluzie, Django Unchained este un film ce rămâne egal sieşi: produs premium al unei forme infantile de fascinaţie, celebrare a histrionismului creativ lipsit de reguli sau constrângeri. Django, eroul, şi Tarantino, autorul, sunt în sintonie: amândoi se eliberează, primul deus ex machina, al doilea natural, dintr-o formă de sclavie. Sau tiranie. Tirania stăpânilor de plantaţii, respectiv tirania şefilor de studiouri şi a regulilor pe care le impun. În mod sigur ştiţi cântecelul acela italian pentru copii, Volevo un gatto nero. Ei bine, se potriveşte perfect în acest context. Tarantino a vrut un Django nero, nero... Şi l-a avut. Nu doar pe el, ci şi pe adevăratul Franco Nero, titular în '66, aici doar într-un cameo omagial. Întrebare-corolar: Tarantino is black?
P.S.. Luând în calcul plasarea ultimelor două filme pe o orbită socio-culturală germană n-ar trebui sp ne mirăm prea mult dacă următorul Kill Bill (vol. 3) va fi construit pe scheletul lui Faust.
După Inglourious Basterds, fantezie morbidă cu nazişti, Django Unchained este al doilea film tributar filonului de inspiraţie german (sursă: Cântecul Nibelungilor, din care Tarantino citează vag şi pe sărite, în stilu-i deja caracteristic). În timp ce Cântecul Nibelungilor este o prelucrare unificatoare a numeroase legende preponderent saxone, Django Unchained se dovedeşte a fi un melting pot cu pronunţată textură carnavalesc-parodică. Astfel, în viziunea lui Tarantino, prinţul Siegfried (pomenit, de altfel, ca atare în film) e un sclav negru pe nume Django, înregimentat pe plantaţiile albilor din sudul Americii (numele este preluat din spaghetti-ul omonim datând din 1966, cu Franco Nero în rolul principal).
Christoph Waltz (Dr. King Schultz) şi Jamie Foxx (Django Freeman)
Iar imaginaţia voioasă a domnului Quentin T. merge şi mai departe. La un prim nivel de lectură, atât Siegfried, cât şi Django sunt pe acelaşi palier, îndeplinind temporar atribuţii de valet. Fiecare cu motivaţia lui, evident. Siegfried, de pildă, va fi aghiotant cu scopul de a-l sprijini pe regele burgund Gunther s-o cucerească pe Brunhilda, regină islandeză de care acesta este îndrăgostit. Pe de altă parte, Django, negru fiind, va ocupa postul din raţiuni de camuflaj social! Problema e că exact fişa postului - alcătuită într-un registru aproape burlesc (costumaţie fistichie, gesturi nepotrivite etc). - îi sabotează alibiul necesar ducerii la bun sfârşit a nebunescului plan ticluit împreună cu cel de care a fost eliberat, Dr. King Schultz, vânător neamţ de recompense, fals dentist itinerant şi mare iubitor de vorbe de spirit şi preţiozităţi lexicale. Misiunea lor: răscumpărarea... Broomhildei, soţia lui Django, sclavă în Candieland, Mississippi.
Aşadar, inversarea rolurilor din baladă e desăvârşită. Curat carnaval, monşer!, asezonat pentru diversitate şi cu subtilităţi metatextuale. De exemplu, particula King reprezintă o aluzie mai mult decât străvezie la Gunther, regele amorezat, în vreme ce Brunhilda iese uşor şifonată din malaxorul onomastic: Broomhilda! Altfel spus, Tarantino menţine rezonanţa fonetică a numelui, dar poceşte ortografia. O licenţă deja familiară, deoarece ştim că el nu pune mare preţ pe ortografie, ale cărei limite le tot forţează. Cum nu pune mare preţ nici pe convenţiile textului sau genului în interiorul căruia se produce (aici westernul spaghetti). Nu le respinge in integrum, mai degrabă şi le apropriază într-o formă extrem de personală. Este, dacă vreţi, presiunea tipică pe care periferia o exercită asupra normelor de orice fel pe care dacă nu reuşeşte să le modifice, le supune unei hărţuieli permanente. Şi acesta este un caz fericit, pentru că, de regulă, marginalului i se asociază adjectivul semidoct!
Cei care îl suspectează pe Tarantino de mize înalte şi perorează în acest sens mi se pare că îşi pierd vremea. El nu îşi propune nici o clipă să atragă atenţia asupra unor teme sensibile precum rasismul, sclavia sau violenţa. Nu are astfel de ambiţii. Niciodată n-a avut, iar când este întrebat despre coeficientul de violenţă din filmele sale şi modul în care aceasta se răsfrânge asupra vieţii reale se stropşeşte (şi pe bună dreptate: sunt zeci de alte producţii croite deliberat să violenteze percepţiile!). Tarantino e un cineast ghidat strict de doctrina satisfacţiei proprii. În mâna lui, temele serioase devin pretexte. As good as any. Falşi prieteni pe care îi foloseşte să treacă puntea spre inima publicului. El vrea să fie adulat, apreciat, acceptat de lumea bună a filmului.
În concluzie, Django Unchained este un film ce rămâne egal sieşi: produs premium al unei forme infantile de fascinaţie, celebrare a histrionismului creativ lipsit de reguli sau constrângeri. Django, eroul, şi Tarantino, autorul, sunt în sintonie: amândoi se eliberează, primul deus ex machina, al doilea natural, dintr-o formă de sclavie. Sau tiranie. Tirania stăpânilor de plantaţii, respectiv tirania şefilor de studiouri şi a regulilor pe care le impun. În mod sigur ştiţi cântecelul acela italian pentru copii, Volevo un gatto nero. Ei bine, se potriveşte perfect în acest context. Tarantino a vrut un Django nero, nero... Şi l-a avut. Nu doar pe el, ci şi pe adevăratul Franco Nero, titular în '66, aici doar într-un cameo omagial. Întrebare-corolar: Tarantino is black?
Django vs. Django (Jamie Foxx vs. Franco Nero)
P.S.. Luând în calcul plasarea ultimelor două filme pe o orbită socio-culturală germană n-ar trebui sp ne mirăm prea mult dacă următorul Kill Bill (vol. 3) va fi construit pe scheletul lui Faust.