Lo impossible (The Impossible): tearjerker fără scrupule şi fără nici o altă ambiţie în afara celei de a solicita glandele lacrimale mai abitir ca o ceapă. Din păcate una degerată, ceea ce înseamnă o surpriză nu tocmai plăcută din partea lui Juan Antonio Bayona, care-şi făurise un nume cu promiţătorul debut El orfanato (2007).
A accentua sau a dilua tensiunea dramatică prin muzică (fie acorduri de pian în degrade ca în melodramele stas, fie viori brutalizate ca în filmele de groază) şi/sau prin clişee scenaristice de când lumea şi pământul (personaje care pierd contactul vizual din cauza aglomeraţiei sau nu se reperează deşi sunt în interiorul aceluiaşi cadru) este nepermis de puţin din partea unui regizor ce dovedise clar că ştie mai multă meserie decât un realizator de seriale gen Acasă TV! Bine, prezenta contrademonstraţie nu i le infirmă, însă mă duce cu gândul la altceva. Truth be told: mizam pe ceva mai mult rafinament estetic, nu pe o reconstituire cu staruri de la Hollywood a unor întâmplări reale.
A accentua sau a dilua tensiunea dramatică prin muzică (fie acorduri de pian în degrade ca în melodramele stas, fie viori brutalizate ca în filmele de groază) şi/sau prin clişee scenaristice de când lumea şi pământul (personaje care pierd contactul vizual din cauza aglomeraţiei sau nu se reperează deşi sunt în interiorul aceluiaşi cadru) este nepermis de puţin din partea unui regizor ce dovedise clar că ştie mai multă meserie decât un realizator de seriale gen Acasă TV! Bine, prezenta contrademonstraţie nu i le infirmă, însă mă duce cu gândul la altceva. Truth be told: mizam pe ceva mai mult rafinament estetic, nu pe o reconstituire cu staruri de la Hollywood a unor întâmplări reale.
Şi cum se întâmplă de obicei în astfel de cazuri, nici actorii nu reuşesc să dreagă busuiocul, indiferent de numele lor. În cazul de faţă, două staruri care au mai lucrat împreună (Stay). Dacă acolo era chimie, ei bine, aici nu mai funcţionează: Ewan McGregor e decorativ, Diet Coke cu multă lămâie, iar Naomi Watts e total depăşită de o miză pe care am impresia că n-a înţeles-o. Lucru care nu se poate spune despre Tom Holland, un puşti care se descurcă onorabil în rolul fiului cel mare pus în faţa unor situaţii-limită!
O afirm cu toată tristeţea: modul în care intră în rolul unei mame confruntate cu o posibilă tragedie - pierderea a doi copii şi a soţului în urma unei catastrofe naturale - este complet lipsit de empatie. Artificial. Pe lângă asta, nici nu face mare lucru: mai mult de 3/4 din scene stă întinsă pe-o targă şi îndrugă platitudini! Ok, şoc traumatic & tot tacâmul (a se citi echimoze pe chip şi corp, respectiv un picior în pericol de amputare), înţeleg, dar de ce trebuie vârâte cu obstinaţie în ochii spectatorului nu pot desluşi. Apropo: compasiunea nu se obţine cu machiaj abundent! În cazul de faţă, excesul de creion contur are mai curând efecte adverse: subminează credibilitatea interpretării (şi prin extensie, credibilitatea realizatorilor). Unde o fi acea Naomi Watts care-ţi rupea inima de durere în 21 Grams (pentru care a fost, de asemenea, nominalizată), nu ştiu, dar ştiu sigur că nu-i aici!
Privind lucrurile din acest unghi, nominalizarea ei la Oscar (rol feminin principal) e de-a dreptul scandaloasă! Pesemne că s-a votat cu inima, ca să folosesc şi eu un stereotip în ton cu filmul, altfel nu-mi explic. Spre exemplu, Quvenzhané Wallis, aflată şi ea într-un desen post-diluvian oarecum similar, reuşeşte să aducă valoare adăugată reală unei partituri mult mai solicitante! Şi toate acestea în condiţiile în care Rachel Weisz (The Deep Blue Sea) şi Helen Mirren (Hitchcock) au fost scoase din calcul (presupunând că, totuşi, au fost luate) fără formalităţi.
O afirm cu toată tristeţea: modul în care intră în rolul unei mame confruntate cu o posibilă tragedie - pierderea a doi copii şi a soţului în urma unei catastrofe naturale - este complet lipsit de empatie. Artificial. Pe lângă asta, nici nu face mare lucru: mai mult de 3/4 din scene stă întinsă pe-o targă şi îndrugă platitudini! Ok, şoc traumatic & tot tacâmul (a se citi echimoze pe chip şi corp, respectiv un picior în pericol de amputare), înţeleg, dar de ce trebuie vârâte cu obstinaţie în ochii spectatorului nu pot desluşi. Apropo: compasiunea nu se obţine cu machiaj abundent! În cazul de faţă, excesul de creion contur are mai curând efecte adverse: subminează credibilitatea interpretării (şi prin extensie, credibilitatea realizatorilor). Unde o fi acea Naomi Watts care-ţi rupea inima de durere în 21 Grams (pentru care a fost, de asemenea, nominalizată), nu ştiu, dar ştiu sigur că nu-i aici!
Privind lucrurile din acest unghi, nominalizarea ei la Oscar (rol feminin principal) e de-a dreptul scandaloasă! Pesemne că s-a votat cu inima, ca să folosesc şi eu un stereotip în ton cu filmul, altfel nu-mi explic. Spre exemplu, Quvenzhané Wallis, aflată şi ea într-un desen post-diluvian oarecum similar, reuşeşte să aducă valoare adăugată reală unei partituri mult mai solicitante! Şi toate acestea în condiţiile în care Rachel Weisz (The Deep Blue Sea) şi Helen Mirren (Hitchcock) au fost scoase din calcul (presupunând că, totuşi, au fost luate) fără formalităţi.
But once again: cine zicea că premiile Academiei Americane de Film răsplătesc întotdeauna valoarea (sau meritele)?!