Screenshots from The Insider (dir. Michael Mann/1997)
Screenshots from Argo (dir. Ben Affleck/2012)
Un automobil arzând ca o torţă într-un film precum Argo mă duce cu gândul la Michael Mann, cineast a cărui absenţă, deja mult prea lungă, Affleck încearcă s-o suplinească prin producţii în care fie citează, fie reciclează idei sau teme pe care Mann le-a tratat magistral. The Town, de pildă, se inspiră ca subiect şi manieră de execuţie din Heat, în vreme ce Gone Baby Gone - cel mai solid film al lui Affleck - se poziţionează pe un segment unde Mann dă clasă oricui: polarul urban.
Nu-i deloc rău că Ben Affleck are un astfel de model sau că aspiră să depăşească (oedipian) repere temeinic fixate în memoria cinefililor! Incovenientul pentru el şi filmele sale începe când, din dorinţa legitimă de a etala şi impune un pattern propriu, amestecă formule incompatibile. Şi ce poate fi mai antagonis în cazul ăsta decât năravul eastwoodian al autodistribuirii în rolul principal (chestiune care-i dăunează şi lui Clooney, mentor-buddy pentru Affleck)? Cu alte cuvinte, problema lui se numeşte sindromul autorului total... Iar premiile pe care văd că le tot primeşte i-l accentuează!
Referitor la cele două secvenţe: în ambele filme, acestea sunt plasate spre final, într-un context extrem de tensionat (în The Insider, personajul lui Russell Crowe se întoarce „acasă” după o audiere epuizantă la tribunal, în Argo, agentul secret jucat de Affleck revine şi el acasă, mă rog, un fel de acasă - camera unui hotel din Teheran, după ce planul de salvare a celor şase refugiaţi îi este zădărnicit temporrar de superiorii de la Washington).
Rolul acestor două ruguri auto nu e doar de a asigura tranziţia între cadre, ci şi de a ranforsa identificarea publicului cu protagonişti cărora li se face o nedreptate. În astfel de momente, este esenţială menţinerea spectatorului într-o captivitate emoţională ce-i lasă regizorului spaţiun narativ şi opţiuni deschise. Affleck ştie, deci, regulile de punctuaţie filmică (să mai spun că ambele cadre sunt fluide?), iar aici le foloseşte properly, chiar dacă, din punctul meu de vedere, ceea ce face el este un omagiu discret şi subtil adus celui de la care ar trebui să înveţe (şi) mai multe: Michael Mann.
Nu-i deloc rău că Ben Affleck are un astfel de model sau că aspiră să depăşească (oedipian) repere temeinic fixate în memoria cinefililor! Incovenientul pentru el şi filmele sale începe când, din dorinţa legitimă de a etala şi impune un pattern propriu, amestecă formule incompatibile. Şi ce poate fi mai antagonis în cazul ăsta decât năravul eastwoodian al autodistribuirii în rolul principal (chestiune care-i dăunează şi lui Clooney, mentor-buddy pentru Affleck)? Cu alte cuvinte, problema lui se numeşte sindromul autorului total... Iar premiile pe care văd că le tot primeşte i-l accentuează!
Referitor la cele două secvenţe: în ambele filme, acestea sunt plasate spre final, într-un context extrem de tensionat (în The Insider, personajul lui Russell Crowe se întoarce „acasă” după o audiere epuizantă la tribunal, în Argo, agentul secret jucat de Affleck revine şi el acasă, mă rog, un fel de acasă - camera unui hotel din Teheran, după ce planul de salvare a celor şase refugiaţi îi este zădărnicit temporrar de superiorii de la Washington).
Rolul acestor două ruguri auto nu e doar de a asigura tranziţia între cadre, ci şi de a ranforsa identificarea publicului cu protagonişti cărora li se face o nedreptate. În astfel de momente, este esenţială menţinerea spectatorului într-o captivitate emoţională ce-i lasă regizorului spaţiun narativ şi opţiuni deschise. Affleck ştie, deci, regulile de punctuaţie filmică (să mai spun că ambele cadre sunt fluide?), iar aici le foloseşte properly, chiar dacă, din punctul meu de vedere, ceea ce face el este un omagiu discret şi subtil adus celui de la care ar trebui să înveţe (şi) mai multe: Michael Mann.