Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

Friday, January 11, 2013

Flight: sensibilitate macho şi rafinament tehnic

Robert Zemeckis şi al său Flight (care marchează revenirea regizorului american la cinemaul clasic după 13 ani de pauză) n-au prins nominalizările la Oscar, dar ce, parcă The Master a prins ceva...?! Speaking of which: ar fi a doua nedreptate flagrantă care i se face, după ce a fost lovit în plex şi la Veneţia. De The Master zic!

În schimb, Denzel Washington, star vehicle în Flight, a intrat cu brio în cvintetul nominalizaţilor pentru Best Performance by an Actor in a Leading Role. Mai mult, şi scenaristul John Gatins s-a calificat în finală - categoria Scenariu original. Şi pe bună dreptate, fiindcă povestea scrisă de el este cursivă, credibilă, fără bretoane care să intre privitorilor în ochi. În centrul ei, Whip Whitaker (Denzel W.), un pilot dependent de adrenalină, alcool şi droguri (pe care i le furnizează un hipiot cu trăistuţă colorată şi păr prins în coadă de cal, nimeni altul decât John Goodman aflat în mare vervă şi descins parcă din The Big Lebowski).


Avem, deci, un pilot macho plin de năravuri, însă la fel de sigur pe el şi cunoştinţele sale chiar şi când cantităţile de substanţe ingerate ar trebui să-l trimită la somn, nu la manşa unui avion de linie. Face robinsonade şi rabone precum pe pământ, aşa şi în turbulenţele din aer, numai că aeronava nu-i tocmai o minge. Dar când eşti „tatăl lor”, recurgi şi la metode neconvenţionale. Apropo: când aţi văzut ultima oară un avion planând cu burta-n sus asemeni unui peşte gata să-şi dea duhul? Şi nu doar că se deplasează în felul acesta, ci şi aterizează - forţat, e adevărat!- cu pierderi minime de vieţi omeneşti (şase din cei 200 şi ceva de 102 pasageri, iar din cei şase, doi sunt membri ai echipajului).

Nobody could've landed that plane like I did este replica pe care o va repeta obsesiv, ca pe o mantră, în tentativa de a se deculpabiliza în faţa comisiei de anchetă care pune mâna pe un raport toxicologic de unde reiese că băuse zdravăn şi consumase cocaină în noaptea dinaintea zborului. Cum să le spună că face asta pentru a-şi ascuţi reflexele? Imposibil! Are de apărat un statut. Şi cum nici la puşcărie nu vrea să ajungă, începe să mintă. Ajutat şi de avocaţi şi de reprezentanţii sindicatului, totul pare o formalitate. Accentul grav al responsabilităţii se deplasează de pe eroarea umană pe cea materială sau chiar imaterială: God landed that plane. Să-şi asume el vina, deci!


Multă vreme suntem îndemnaţi/încurajaţi să credem că aşa va fi. Totuşi, beţiile şi derapajele comportamentale se înmulţesc şi ele nu par să mai aibă legătură doar cu o conştiinţă măcinată de remuşcări. E mai mult de-atât! Ei bine, aici, în toiul luptei cu orgoliul şi slăbiciunile ce-i cariază încrederea şi stima de sine, străluceşte Denzel Washington. În Training Day, care i-a adus un Oscar pentru rol principal, era tectonic, trifazic, „Lord of the Rings” & King Kong ain't got shit on me alltogether. În Flight, alternează momentele de forţă cu cele de angoasă şi cruntă degringoladă interioară. Sunt câteva scene în care ecranul vibrează alături de el dominând autoritar tot ce mişcă, după cum sunt altele cu acelaşi personaj aflat în derivă unde ecranul pare că se dizolvă sinestezic.


În ciuda unor defecte conceptuale minore, Flight e un film inteligent construit, pliat pe aşteptările unui public pretenţios. Nimic din ceea ce contează nu e gratuit sau pus de dragul efectului, nici măcar cele câteva cadre în care putem zări, în contre-jour, silueta nud a unei tinere gazele, partenera de viaţă şi hârjoană erotică a eroului.

Este, deopotrivă, un film ce se sustrage cu cerbicie încadrării ireductibile într-o tipologie clară. Jumătate film de acţiune, jumătate rehab drama, Flight pivotează mereu pe muchie, în buna tradiţie a unui gender-bending specific lui Zemeckis (trilogia Back to the Future, Who Framed Roger Rabbit, Forrest Gump). De data asta, sensibilitatea e numitorul comun pentru două culturi cinematografice distincte: mainstream şi indie. Faţă de normele studiourilor, e un plus calitativ, faţă de normele celorlalţi, un plus tehnic!