Fără febră, poate cel mult cu febrilitate (am cam zorit-o) și fără diacritice, comme d'hab. Nu ne împiedicăm în ș-uri și ț-uri că doar putem mai mult. Cetiți, dară, și vă veseliți! Nu veți găsi multe retrospective ca asta. Thanks, L.!
«
draga c.,
draga c.,
anul asta joc dupa reguli, am pus zece filme, in ordinea in care le-as revedea daca ar fi sa stabilesc o ordine semi-aleatoare si deplin subiectiva fix in momentul asta. in plus, am pus si un citat care ar putea sa il faca pe cititor sa simta ca e ceva mai mult aici. nu e. poate doar in capul fiecaruia si asta doar daca, din coincidenta, avem referinte comune. daca nu asta, atunci macar niste ADN. traiasca partydul!
Look again at that dot. That's here. That's home. That's us. On it everyone you love, everyone you know, everyone you ever heard of, every human being who ever was, lived out their lives. The aggregate of our joy and suffering, thousands of confident religions, ideologies, and economic doctrines, every hunter and forager, every hero and coward, every creator and destroyer of civilization, every king and peasant, every young couple in love, every mother and father, hopeful child, inventor and explorer, every teacher of morals, every corrupt politician, every "superstar," every "supreme leader," every saint and sinner in the history of our species lived there--on a mote of dust suspended in a sunbeam. (Carl Sagan - Pale Blue Dot)
daca gottfried ar fi porcul cu mar in gura, i.e. piesa de rezistenta de la cina ultrafestiva din The Party (dir. Sally Potter), restul filmului ar fi mici garnituri diferite, gustoase, aratoase, dar miniaturale in comparatie cu porcul. toate replicile lui, rostite cu candoare de neamt si true-believer, acompaniate sonor de replicile lui april au facut filmul asta perfect. am zis-o. de la ice breaker-ul „shut up, gottfried!” pe repeat, pana la „miracle? i thought it involved a petri dish”, „I'm ending it with this... german” sau „tickle an aromatherapist and you find a fascist”.
april si gottfried, ca doua viziuni foarte diferite despre lume care se dau cap in cap si raman un pic asa, intr-un fel de imbratisare care spune, hei, parca relatia noastra nu mai pare asa disfunctionala cand te uiti in jur.
bineinteles, cinica si asa-formata, m-am intrebat cu voce tare la mine in cap, fix imediat dupa ce s-a terminat: bine, dar ce a vrut sa zica autorul? care e faza? si am stat asa, in linistea aia aparenta, incercand sa il analizez. m-am reorientat repede si am transformat sarcina in panica. si cand mi-am dat seama ca poate e doar un film de dragul filmului, l’art pour l’art, niste clisee, niste trivialitati, niste observatii pertinente in coaja de ironie fina, niste intriga, o poveste, mancare si bautura pentru toti, am cazut de pe scaun. lamulțean, filmul anului, daca m-am incapatanat sa aleg unul! ca sa nu mai zic de Ciocarlia!
🔻🔻🔻
 |
| M-am uitat cu atenție pe generic, nici un român (sau ungur) pe post de music supervisor, prin urmare all kudos go to Sally (n.m)* |
Aritmyia (dir. Boris Khlebnikov) e tot despre oameni si relatii, cel mai fierbinte subiect al tuturor timpurilor (dupa invadatori din alte galaxii, desigur), si l-am mancat pe paine pentru ca are cele mai credibile personaje, care sunt asa o raza (sau doua) de omenie in marea de pixeli morti: ea aparent mai adunata, el mai putin. sunt defecti si la limita functionarii, dar sunt vii. in plus, ma cucereste iremediabil un film care e bolnavicios de atent la detalii.
ca sa nu mai vorbesc de legatura romantica cu spatiul (de data asta, nu cosmic): apartamentele comuniste si functionalitatea lor in post comunism, cel putin pe ecran. in apartamentul lor mini-mic, acolo se duc si luptele si petrecerile, iar zidul dintre ei nu e decat o saltea gonflabila.
cand am vazut trailerul de la The Square (dir. Ruben Östlund) am facut pact cu rumpelstiltskin ca daca ma lasa sa-l vad inainte sa apara la cinema, ii dau orice zi din viata mea. nici nu gasesc interesant sa ma apropii sa scriu interpretari sau analize, e o gaura neagra. cine l-a vazut stie, cine nu, o fi citit deja destule si, oricum, ar putea sa mearga sa-l vada. cred ca atinge esentialul, cum fac toate filmele lui Ruben, esentialul din realitatea cruda, in sensul de greu permeabila din mijlocul interactiunilor sociale normale si asta e enorm de atragator, pentru ca e rar.
ce ma enerveaza? ca realitatea cruda e cool doar pe ecran. dincolo de ecran, oricat de tare ar circula prin tine nevoia sa spui lucrurilor pe nume, sa te desparti de norma si sa o rupi cu regulile, o sa cantaresti bine si apoi o sa alegi sa iti temperezi raspunsul, pentru ca limita dintre arta si spital e mai permeabila aici.
„shut up! go home! camel toe!”
cred ca intr-o zi, un fel de zeu antic a zis: o sa-i creez pe greci si nu numai ca o sa o sa ii las sa creada ca ei au inventat totul, dar o sa ii las si sa isi reinventeze inventiile pentru eternitate. desi sunt sigura ca nu il vreau in pozitia asta fruntasa, am simtit nevoia sa pun filmele astea doua unul langa altul pentru ca si The Killing of a Sacred Deer gadila esentialul, impachetat tragic si teapan a la Yorgos (Lanthimos, n.m.), cu tot cu replici-surpriza, livrate clinic. e altceva si e șoc si face sigur bine la ceva, cam ca pita cu untura.
Nelyubov (dir. Andrey Zvyagintsev) nu are grad de comparatie. l-am pus aici ca sa il pitesc un pic printre celelalte, este tatal vitreg al mamei vitrege a surorii amaraciunii. este atat de mohorat si personajele atat de pline de tristete si ura incat este aproape dureros, pentru ca nu e despre un Batman ranit sau un Chewbacca descumpanit. e fix fix (si poate intamplator) viata. adevarata. unii zic ca e un tablou al Rusiei de azi si eu zic, uitand ca scriu despre un film, lasa-i sa moara prosti, pufi. e Scenes From a Marriage, varianta 2017 si netrunchiata. nimic nu e mai trist si mai sisific decat adulti daramati de parintii lor dincolo de a-si mai cauta puterea sa faca lucrurile diferit pentru copiii lor.
si parca de la filmul asta, trecerea la Austerlitz (dir. Sergei Loznitsa) e lina. nimic nu-mi place mai mult ca meta-privitul. privitul la privitori. numai ca in filmul asta turistii, care ar trebui sa fie si privitori, sunt absenti. la capitolul privit. sunt privati de privit de creierele lor conectate la camere video care inregistreaza imprejurimile in asa fel incat ei nu trebuie sa fie prezenti pe moment. isi impacheteaza palarii si ochelari de soare, burti, camere foto, sosete subtiri si mai ales tricouri cu mesaj, dar isi uita omenia sub pat. poate sta ascunsa.
Austerlitz e o parada de oameni vineti cu mesaje pe tricouri. preferatii mei sunt tanara „I just don't care” si tanarul „cool story, bro”. in rest, dope, hope, dream, beach, fun…
si in linistea aia forfotita, eu tot auzeam voci la mine in cap. un grup mare se scula de pe iarba dupa ce dejunase frugal: kisskiss sa va fie de bine hai ca o sa mai mancati stati linistiti suntem aici doar sa simtim mila sau ceva nu sa murim de foame hihihi.
iar la final, sirurile de oameni vineti pleaca de acolo conectandu-se unii cu altii si creand amintiri: uite, tu ne faci o poza cu sloganul catchy de pe poarta asta de fier si apoi va facem si noi voua una, sa le lasam incolo de selfie stick-uri, oameni suntem.
Nocturama (dir. Bertrand Bonello) e interesant pentru ca e in context fara sa fie in context. e in context pentru ca boom boom, bang bang. e decontextualizat prin intentii: a fi asa plictisit ca nu iti pasa daca traiesti sau mori sau asa plin de spleen ca nu iti dai seama ca esti pe cale s-o mierlesti. subiectiv molotov.
Pokot/Spoor (dir. Agnieszka Holland & Kasia Adamik). am murit la filmul asta. cum sa ai un personaj principal asa de odios? nu era complet odioasa, doar foarte incongruenta. cu ea insasi. oricum, am fost in suspension of disbelief tot filmul, am fost pe val, desi iritata, intai de prostia din lumea aia si apoi de felul in care tanti asta se otara la toti oarecum in neconcordanta cu ce fusese dezvaluit ca partea ei mai rationala. nu o sa zic ce s-a intamplat cu toti mortii din film de a salvat-o pe tanti asta de la inec narativ si a facut-o eroina ++ din acest fel de basm din zilele noastre, dar o sa zic in schimb ca faza cu petecul m-a scos din sarite. si pe-asta n-am iertat-o. cum sa isi cumpere ea petec cu buline pentru geaca ei cu dungi, sfasiata, si noi sa nu-l vedem pe geaca din scena urmatoare? si cum sa ai asa un personaj principal odios si sa-ti iasa?
Hostages (dir. Rezo Gigineishvili). eu am vazut filmul, dar cand sa scriu despre el a aparut letitia la 10 ani si ma bucur, e tot ce imi doresc sa fie spus si nu pot mai bine de atat: „cu toate că știam cum se va termina povestea pentru că citisem în descrierea scurtă, dar foarte cuprinzătoare a filmului, care a dezvăluit un pic cam mult din desfășurarea acțiunii, în timp ce urmăream am stat oricum cu sufletul la gură sperând ca eroii noștri să reușească în aventura lor. asta aș numi eu un film excelent. mulțumesc”. desigur, ea ar pune si diacritice.
Mrs. Fang (dir. Wang Bing) e un altfel de ostatic, mie mi-e cel mai frica sa devin asa ostatic, o vezi plinuta si mobila in primele cadre dupa care, brusc, devine un cap cu gura cascata-inclestata. Mrs. Fang mi-a adus aminte de experienta de a fi mic si a te uita in jur la oamenii mari de parca nu ar fi adevarati, de parca nu ar avea trairi interioare la fel de intense sau adevarate ca ale tale, de parca sunt doar instanta din momentul ala, cand poate trebuie sa fie atentionatori cu ceva si te plictisesc enorm sau poate stau cu gura cascata pentru ca alzheimer. a fost asa real-ireal, cum ii sta bine unui film, cu putin absurd lumesc, generat tot de oameni, cei care o ingrijesc si vorbesc despre unde sa o ingroape in timp ce fumeaza langa patul ei, dezgolindu-si burtile ca le e prea cald. in fundal, un batran se uita la televizorul care are purici.
Menashe (dir. Joshua Z. Weinstein) e tipul care a tras paiul scurt. si oricum, nu poate decat sa fie el insusi. e genul meu de om preferat de la distanta, ha, pentru ca desi o da in bara des, e autentic. si cred ca, prin anumite caracteristici, si genul meu de personaj preferat. e asa ceva mini la filmul asta, e ceva dragalas si trist, ca gulerele albe rotunjite.
Karera ga honki de amu toki wa/Close-Knit (dir. Naoko Ogigami) sau cum sa iti investesti furia in ceva nefurios, ba constructiv, sau cum sa iti upgradezi pranzul luat de acasa (bento!) sau cum sa cresti om, cand omul care ar trebui sa te creasca nu e pe lista.
El ciudadano ilustre (dir. Mariano Cohn & Gastón Duprat) m-a prins, literalmente, din prima scena, in care acest ilustru autor literalmente refuza premiul Nobel. nu m-a scos din cadre supraexpuse, iar mie imi pasa literalmente foarte putin de asta, mai ales ca in context, s-a potrivit, literalmente, foarte bine, pentru ca el era un biet premiat Nobel care mergea in orasul natal unde absurdul atinge literalmente cotele realitatii din ziua de azi. a fost manific. (fara g!) si trebuia sa fi scris literarmente.
in august 2012 racheta Voyager a parasit sistemul solar, exact acela in care a fost creata, al nostru. unii zic ca ar fi prima chestie man-made care ajunge dincolo, in spatiul interstelar. eu ii cred dar mai mult decat asta ma atinge sa ii vad si ascult pe cei care au construit-o. am pus the best primul, dar am lasat alt best ultimul. si asta e The Farthest (dir. Emer Reynolds). intr-un sens, anul asta a fost usor mai intunecos, asa, cu note de haos si distrugere, care in general duc la inceputuri noi, nu doar in lumea filmului. sa ne lasam omenia sa se duca departe, ca ne face numa’ necazuri? da. sa ne-o redescoperim aici, in context? da. ma bucur sa ma invart in jurul soarelui cu filme de gat si lifetime pass pe blogul tau.
scz. :)
p.s. Nico, 1988 (dir. Susanna Nicchiarelli) e probabil cel mai mare fiasco din europa de vest anul asta. poate.
p.p.s am vrut sa adaug o mentiune pentru Song To Song (dir. Terrence Malik) pentru scena aia de tracking a la Stalker, dar cu raze de soare deasupra piscinei. dar ma enerveaza Rooney Mara tare de tot, am impresia ca face totul sa fie despre ea. de-asta nu am zis nimic nici de A Ghost Story, pentru scena aia interminabila cand mananca tort in fata mortului.
p.p.p.s. cu toate ca nu e nici un film romanesc pe lista, am prins 3 referinte: Ciocarlia in The Party (am inserat secvența mai jos ca să nu mai vorbim în orb despre ea, n.m.), tiganca care zice cacat la cur (?) in The Square si cetateanul ilustru caruia camera de hotel ii aminteste de un film romanesc.
ce ma enerveaza? ca realitatea cruda e cool doar pe ecran. dincolo de ecran, oricat de tare ar circula prin tine nevoia sa spui lucrurilor pe nume, sa te desparti de norma si sa o rupi cu regulile, o sa cantaresti bine si apoi o sa alegi sa iti temperezi raspunsul, pentru ca limita dintre arta si spital e mai permeabila aici.
„shut up! go home! camel toe!”
cred ca intr-o zi, un fel de zeu antic a zis: o sa-i creez pe greci si nu numai ca o sa o sa ii las sa creada ca ei au inventat totul, dar o sa ii las si sa isi reinventeze inventiile pentru eternitate. desi sunt sigura ca nu il vreau in pozitia asta fruntasa, am simtit nevoia sa pun filmele astea doua unul langa altul pentru ca si The Killing of a Sacred Deer gadila esentialul, impachetat tragic si teapan a la Yorgos (Lanthimos, n.m.), cu tot cu replici-surpriza, livrate clinic. e altceva si e șoc si face sigur bine la ceva, cam ca pita cu untura.
Nelyubov (dir. Andrey Zvyagintsev) nu are grad de comparatie. l-am pus aici ca sa il pitesc un pic printre celelalte, este tatal vitreg al mamei vitrege a surorii amaraciunii. este atat de mohorat si personajele atat de pline de tristete si ura incat este aproape dureros, pentru ca nu e despre un Batman ranit sau un Chewbacca descumpanit. e fix fix (si poate intamplator) viata. adevarata. unii zic ca e un tablou al Rusiei de azi si eu zic, uitand ca scriu despre un film, lasa-i sa moara prosti, pufi. e Scenes From a Marriage, varianta 2017 si netrunchiata. nimic nu e mai trist si mai sisific decat adulti daramati de parintii lor dincolo de a-si mai cauta puterea sa faca lucrurile diferit pentru copiii lor.
si parca de la filmul asta, trecerea la Austerlitz (dir. Sergei Loznitsa) e lina. nimic nu-mi place mai mult ca meta-privitul. privitul la privitori. numai ca in filmul asta turistii, care ar trebui sa fie si privitori, sunt absenti. la capitolul privit. sunt privati de privit de creierele lor conectate la camere video care inregistreaza imprejurimile in asa fel incat ei nu trebuie sa fie prezenti pe moment. isi impacheteaza palarii si ochelari de soare, burti, camere foto, sosete subtiri si mai ales tricouri cu mesaj, dar isi uita omenia sub pat. poate sta ascunsa.
Austerlitz e o parada de oameni vineti cu mesaje pe tricouri. preferatii mei sunt tanara „I just don't care” si tanarul „cool story, bro”. in rest, dope, hope, dream, beach, fun…
si in linistea aia forfotita, eu tot auzeam voci la mine in cap. un grup mare se scula de pe iarba dupa ce dejunase frugal: kisskiss sa va fie de bine hai ca o sa mai mancati stati linistiti suntem aici doar sa simtim mila sau ceva nu sa murim de foame hihihi.
iar la final, sirurile de oameni vineti pleaca de acolo conectandu-se unii cu altii si creand amintiri: uite, tu ne faci o poza cu sloganul catchy de pe poarta asta de fier si apoi va facem si noi voua una, sa le lasam incolo de selfie stick-uri, oameni suntem.
Nocturama (dir. Bertrand Bonello) e interesant pentru ca e in context fara sa fie in context. e in context pentru ca boom boom, bang bang. e decontextualizat prin intentii: a fi asa plictisit ca nu iti pasa daca traiesti sau mori sau asa plin de spleen ca nu iti dai seama ca esti pe cale s-o mierlesti. subiectiv molotov.
Pokot/Spoor (dir. Agnieszka Holland & Kasia Adamik). am murit la filmul asta. cum sa ai un personaj principal asa de odios? nu era complet odioasa, doar foarte incongruenta. cu ea insasi. oricum, am fost in suspension of disbelief tot filmul, am fost pe val, desi iritata, intai de prostia din lumea aia si apoi de felul in care tanti asta se otara la toti oarecum in neconcordanta cu ce fusese dezvaluit ca partea ei mai rationala. nu o sa zic ce s-a intamplat cu toti mortii din film de a salvat-o pe tanti asta de la inec narativ si a facut-o eroina ++ din acest fel de basm din zilele noastre, dar o sa zic in schimb ca faza cu petecul m-a scos din sarite. si pe-asta n-am iertat-o. cum sa isi cumpere ea petec cu buline pentru geaca ei cu dungi, sfasiata, si noi sa nu-l vedem pe geaca din scena urmatoare? si cum sa ai asa un personaj principal odios si sa-ti iasa?
Hostages (dir. Rezo Gigineishvili). eu am vazut filmul, dar cand sa scriu despre el a aparut letitia la 10 ani si ma bucur, e tot ce imi doresc sa fie spus si nu pot mai bine de atat: „cu toate că știam cum se va termina povestea pentru că citisem în descrierea scurtă, dar foarte cuprinzătoare a filmului, care a dezvăluit un pic cam mult din desfășurarea acțiunii, în timp ce urmăream am stat oricum cu sufletul la gură sperând ca eroii noștri să reușească în aventura lor. asta aș numi eu un film excelent. mulțumesc”. desigur, ea ar pune si diacritice.
Mrs. Fang (dir. Wang Bing) e un altfel de ostatic, mie mi-e cel mai frica sa devin asa ostatic, o vezi plinuta si mobila in primele cadre dupa care, brusc, devine un cap cu gura cascata-inclestata. Mrs. Fang mi-a adus aminte de experienta de a fi mic si a te uita in jur la oamenii mari de parca nu ar fi adevarati, de parca nu ar avea trairi interioare la fel de intense sau adevarate ca ale tale, de parca sunt doar instanta din momentul ala, cand poate trebuie sa fie atentionatori cu ceva si te plictisesc enorm sau poate stau cu gura cascata pentru ca alzheimer. a fost asa real-ireal, cum ii sta bine unui film, cu putin absurd lumesc, generat tot de oameni, cei care o ingrijesc si vorbesc despre unde sa o ingroape in timp ce fumeaza langa patul ei, dezgolindu-si burtile ca le e prea cald. in fundal, un batran se uita la televizorul care are purici.
interludiu de mentiuni
Menashe (dir. Joshua Z. Weinstein) e tipul care a tras paiul scurt. si oricum, nu poate decat sa fie el insusi. e genul meu de om preferat de la distanta, ha, pentru ca desi o da in bara des, e autentic. si cred ca, prin anumite caracteristici, si genul meu de personaj preferat. e asa ceva mini la filmul asta, e ceva dragalas si trist, ca gulerele albe rotunjite.
Karera ga honki de amu toki wa/Close-Knit (dir. Naoko Ogigami) sau cum sa iti investesti furia in ceva nefurios, ba constructiv, sau cum sa iti upgradezi pranzul luat de acasa (bento!) sau cum sa cresti om, cand omul care ar trebui sa te creasca nu e pe lista.
El ciudadano ilustre (dir. Mariano Cohn & Gastón Duprat) m-a prins, literalmente, din prima scena, in care acest ilustru autor literalmente refuza premiul Nobel. nu m-a scos din cadre supraexpuse, iar mie imi pasa literalmente foarte putin de asta, mai ales ca in context, s-a potrivit, literalmente, foarte bine, pentru ca el era un biet premiat Nobel care mergea in orasul natal unde absurdul atinge literalmente cotele realitatii din ziua de azi. a fost manific. (fara g!) si trebuia sa fi scris literarmente.
in august 2012 racheta Voyager a parasit sistemul solar, exact acela in care a fost creata, al nostru. unii zic ca ar fi prima chestie man-made care ajunge dincolo, in spatiul interstelar. eu ii cred dar mai mult decat asta ma atinge sa ii vad si ascult pe cei care au construit-o. am pus the best primul, dar am lasat alt best ultimul. si asta e The Farthest (dir. Emer Reynolds). intr-un sens, anul asta a fost usor mai intunecos, asa, cu note de haos si distrugere, care in general duc la inceputuri noi, nu doar in lumea filmului. sa ne lasam omenia sa se duca departe, ca ne face numa’ necazuri? da. sa ne-o redescoperim aici, in context? da. ma bucur sa ma invart in jurul soarelui cu filme de gat si lifetime pass pe blogul tau.
scz. :)
p.s. Nico, 1988 (dir. Susanna Nicchiarelli) e probabil cel mai mare fiasco din europa de vest anul asta. poate.
p.p.s am vrut sa adaug o mentiune pentru Song To Song (dir. Terrence Malik) pentru scena aia de tracking a la Stalker, dar cu raze de soare deasupra piscinei. dar ma enerveaza Rooney Mara tare de tot, am impresia ca face totul sa fie despre ea. de-asta nu am zis nimic nici de A Ghost Story, pentru scena aia interminabila cand mananca tort in fata mortului.
p.p.p.s. cu toate ca nu e nici un film romanesc pe lista, am prins 3 referinte: Ciocarlia in The Party (am inserat secvența mai jos ca să nu mai vorbim în orb despre ea, n.m.), tiganca care zice cacat la cur (?) in The Square si cetateanul ilustru caruia camera de hotel ii aminteste de un film romanesc.
»
* n.m. în textul de față înseamnă că mi-am băgat eu coada, adnotând una, alta.