(Înainte să parcurgeţi textul de mai jos ar fi indicat să treceţi pe-aici, altfel totul poate părea fără sens). Pe scurt, asta e partea mea de dialog ["diab(l)og", vorba lui als] în serialul dedicat de doi "ticăl(u)oși" mici unui film făcut de un "ticălo(u)s" mai mare.
Problema cu IB (Inglourious Basterds n.m.) e că ne întinde o perfidă capcană și ne-o întinde mai mult decât alte filme sunt în stare s-o facă. Nu din cauza/datorită lui Tarantino, cu el ne-am lămurit, gata cu surprizele, gata în sensul că știm la ce ne putem aștepta, adică la orice, ci a subiectului în sine. Cu alte cuvinte, există riscul de a vedea în IB tot felul de lucruri cu care el n-are nici în clin, nici în mânecă, riscul supra-interpretării, mai precis.
Mult mai interesant ar fi să discutăm, de pildă, despre ce nu e IB sau ce a eșuat să fie dezvoltând superficial niște teme/premise extrem de ofertante. Nu e, de pildă, un film de propagandă (as we know it). În condiţiile date (istoria e răsturnată și i se văd diverse, iar noi, avizi de astfel de spectacole, privim şi râdem) lipsește lozinca, mesajul, crezul ce trebuie inoculat. Ar fi putut fi dacă ar fi fost niţel mai subversiv, numai că asta a fost ultima preocupare a lui Tarantino. El a fost atât de fascinat de idee, atât de încântat că are șansa de a o executa, încât s-a concentrat strict pe a livra un produs cu minime defecte de fabricație (pe care, între noi fie vorba, prima oară nici nu le vezi sau le vezi doar dacă la asta îți stă capul).
În termeni de divertisment, IB e o capodoperă, de la concepţie până la finisaje. Ne-am amăgi, însă, dacă am extinde aprecierea dincolo de frontiera ei firească, naturală. Sunt de acord cu propaganda lipită de IB în două situaţii: 1. Tarantino își face propagandă lui însuși și 2. filmul ignoră ororile naziștilor, camuflează de minune Auschwitz-ul sau Dachaul şi toate celelalte lagăre (am impresia ca asta i-au reproșat și anumite cercuri sioniste), numai că această a doua ipoteză mi se pare inclusiv mie cam forțată, caz în care rămâne în picioare doar prima (finalmente, ce sens ar fi avut o astfel de trimitere?; Occidentul, după spusele lui Agamben, și-a demonstrat cu prisosință falimentul etic în faţa chestiunii).
Istoricii, chiar dacă nu recunosc, sunt predispuși la abordări contrafactuale de tipul „şi dacă?”. Desigur, au o anume aprehensiune faţă de contrafactualul frivol (ce s-ar fi întâmplat dacă Napoleon ar fi avut bombardiere invizibile?), dar nu exclud acest tip de abordare, pentru că, în definitiv, istoria e o relatare a literară a întâmplărilor care au avut loc în realitate (R. Cowley). Din perspectiva asta, IB e un exercițiu departe de a fi frivol (ar fi fost așa dacă de proiect s-ar fi apucat, să zicem, Steve Martin), însă nici prea în serios nu poate fi luat. Divertisment la calitate germană, dacă pot glumi și eu mai mult sau mai puțin contextual.
Problema cu IB (Inglourious Basterds n.m.) e că ne întinde o perfidă capcană și ne-o întinde mai mult decât alte filme sunt în stare s-o facă. Nu din cauza/datorită lui Tarantino, cu el ne-am lămurit, gata cu surprizele, gata în sensul că știm la ce ne putem aștepta, adică la orice, ci a subiectului în sine. Cu alte cuvinte, există riscul de a vedea în IB tot felul de lucruri cu care el n-are nici în clin, nici în mânecă, riscul supra-interpretării, mai precis.
Mult mai interesant ar fi să discutăm, de pildă, despre ce nu e IB sau ce a eșuat să fie dezvoltând superficial niște teme/premise extrem de ofertante. Nu e, de pildă, un film de propagandă (as we know it). În condiţiile date (istoria e răsturnată și i se văd diverse, iar noi, avizi de astfel de spectacole, privim şi râdem) lipsește lozinca, mesajul, crezul ce trebuie inoculat. Ar fi putut fi dacă ar fi fost niţel mai subversiv, numai că asta a fost ultima preocupare a lui Tarantino. El a fost atât de fascinat de idee, atât de încântat că are șansa de a o executa, încât s-a concentrat strict pe a livra un produs cu minime defecte de fabricație (pe care, între noi fie vorba, prima oară nici nu le vezi sau le vezi doar dacă la asta îți stă capul).
În termeni de divertisment, IB e o capodoperă, de la concepţie până la finisaje. Ne-am amăgi, însă, dacă am extinde aprecierea dincolo de frontiera ei firească, naturală. Sunt de acord cu propaganda lipită de IB în două situaţii: 1. Tarantino își face propagandă lui însuși și 2. filmul ignoră ororile naziștilor, camuflează de minune Auschwitz-ul sau Dachaul şi toate celelalte lagăre (am impresia ca asta i-au reproșat și anumite cercuri sioniste), numai că această a doua ipoteză mi se pare inclusiv mie cam forțată, caz în care rămâne în picioare doar prima (finalmente, ce sens ar fi avut o astfel de trimitere?; Occidentul, după spusele lui Agamben, și-a demonstrat cu prisosință falimentul etic în faţa chestiunii).
Istoricii, chiar dacă nu recunosc, sunt predispuși la abordări contrafactuale de tipul „şi dacă?”. Desigur, au o anume aprehensiune faţă de contrafactualul frivol (ce s-ar fi întâmplat dacă Napoleon ar fi avut bombardiere invizibile?), dar nu exclud acest tip de abordare, pentru că, în definitiv, istoria e o relatare a literară a întâmplărilor care au avut loc în realitate (R. Cowley). Din perspectiva asta, IB e un exercițiu departe de a fi frivol (ar fi fost așa dacă de proiect s-ar fi apucat, să zicem, Steve Martin), însă nici prea în serios nu poate fi luat. Divertisment la calitate germană, dacă pot glumi și eu mai mult sau mai puțin contextual.