Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

duminică, 14 februarie 2010

"Meet me in Montauk" (revisiting ESOTSM)


ESOTSM = Eternal Sunshine of the Spotless Mind sau o plivire în creier

Într-o nuvelă de Borges găsim un personaj ce reţine şi înmagazinează tot. Tot ce vede, tot ce citeşte şi tot ce (i) se întâmplă, de parcă ar fi un hard disk gigantic pe care doar implozia datelor stocate l-ar putea curăţa. Funes, pentru ca aşa se numeşte (Borges pretinde că l-a cunoscut), e un om trist, sufocat de amintiri pe care nu şi le doreşte şi de care doar moartea îl va scăpa ("Eu singur am mai multe amintiri decât au avut toţi oamenii la un loc de când lumea e lume", spune el). La celălalt pol dăm peste Leonard din Memento (r. Christopher Nolan/2000), cel cu o memorie atât de volatilă încât, la mai puţin de 15 minute după contactul vizual cu ce îl înconjoară, uită absolut tot (l-aș putea menționa și pe Rene din Winterschläfer-ul lui Tykwer/1997 și el cu aceeași problemă). În ambele situaţii (Funes - Leonard + Rene) avem de-a face cu afecţiuni produse de traumatisme craniocerebrale. Cazuri clinice care aproape exclud orice intervenţie reparatorie a științei medicale.

Undeva, între cele două capete ale acestui spectru mai mult sau mai puţin ficţional, l-am putea aşeza pe doctorul Howard Mierzwiak din Eternal Sunshine of the Spotless Mind, filmul din 2004 al lui Michel Gondry, celebru şi multipremiat confecționer de spoturi publicitare și videos (Massive Attack, Bjork, The Chemical Brothers etc.) sedus de lungmetraj la fel ca mulţi alţii din branşă. Proprietar al unei companii (Lacuna), dr. Mierzwiak este inventatorul şi utilizatorul agregatului ce vine în sprijinul celor care vor să-şi evacueze din creier s(e)chelele relaţiilor amoroase eşuate.

Ştiţi sau ar trebui să ştiţi din experienţă că, imediat după despărţiri dureroase, o melodie, un obiect, o briză de parfum ce izbeşte nările la trecerea pe lângă o/un oarecare, un bileţel uitat cine ştie cum într-o carte sau o fotografie rămasă pe o etajeră, toate acestea având legătură cu ex-ul, redeschid parțial rănile.


Paranteză: Neurochirurgul canadian W. Penfield a demonstrat că fiecare parte a corpului omenesc are o reprezentare în creier, mai exact la nivelul cortexului senzorial primar. Plecând de la această corespondenţă (somatotopie în termeni tehnici) a alcătuit "hărţile" cortexului somestezic (fiecărui punct de pe cortex îi corespunde o parte anume a corpului uman).


Pe acelaşi principiu, dr. Mierzwiak vine cu următoarea teorie: fiecărui obiect cu valoare sentimentală existent în spaţiul locativ cândva comun îi corespund amintiri bine pitite prin hăţişurile corticale. Prin urmare, e nevoie de o "deparazitare" a domiciliului, operaţiune ce presupune găsirea şi predarea tuturor lucrurilor ce ar putea să trezească regrete, melancoliae sau depresie. Cu ajutorul lor, experţii Lacuna cartografiază creierul pentru a identifica și extrage din ascunzişuri amintirile născătoare de suferinţă. Le plivesc. Rapid (într-o singură noapte), confortabil (la domiciliul clientului) şi eficace (dacă a doua zi "pacientul" nimereşte nas în nas cu fostul/fosta, efectul e nul: just a face in the crowd).



Paranteză:
Cui putea sa-i treacă prin cap o astfel de idee? Lui Charlie Kaufman, desigur, cel obsedat de rotiţele şi pinioanele ce pun în mişcare mintea umană. Excepţionala serie Being John Malkovich, Adaptation (nominalizare la Oscar pentru, ei bine da, scenariu adaptat) şi Confessions of a Dangerous Mind (primul film regizat de Clooney) a încheiat-o cu Eternal Sunshine... care i-a şi adus Oscarul pentru scenariu original. Între ele, prima colaborare cu Gondry la inclasabilul studiu antropografic Human Nature.
Chiar dacă la început pare ambiguu, puzzle-ul de întâmplări se simplifică pe măsură ce avansăm: nu e nici o şaradă, e doar povestea de dragoste a doi oameni care s-au văzut, s-au plăcut, s-au iubit, s-au certat, s-au trimis la plimbare, au expurgat tot ce îi lega, s-au reîntâlnit ca şi cum nimic din toate astea nu s-ar fi petrecut şi au luat-o de la capăt. Atâta doar că etapele sunt un pic amestecate...

Kind of synopsis: indignat că iubita sa, Clementine Kruczynski (Kate Winslet surviving Titanic), şi-a "şters" din creier amintirile tumultoasei lor relaţii, Joel Barish (Jim Carrey) apelează la serviciile clinicii conduse de dr. Mierzwiak (Tom Wilkinson) pentru o răzuire selectivă, profesionist executată. Pe măsură ce lucrurile progresează îşi dă seama că, de fapt, nu asta vrea și încearcă o "evadare" din operațiunea pe care maestrul şi asistenţii săi (Mark Ruffalo, Elijah Wood şi Kirsten Dunst), uşor trotilaţi cu marijuana şi bere, se chinuie din răsputeri s-o ducă la bun sfârşit. Hard core-ul începe abia aici. Logica ne spune că o evadare, în sensul strict al termenului, e asimilabilă unei deplasări dinspre interior spre exterior. Evadarea lui Joel e inversă, spre înăuntrul creierului său. E mai degrabă o retragere către cotloane în care speră să nu fie dibuit.


Paranteză (ultima): În The Truman Show, personajul lui Carrey are parte de o experienţă oarecum similară. Când, în sfârşit, crede că şi-a câştigat libertatea fugind pe mare, este adus la realitate de butaforia absurd-ubicuă: ambarcaţiunea se izbeşte de pereţii megaplatoului în care era captiv.
"Orice zbor e o fugă / Orice fugă o-nfrângere" e un vers dintr-un poem al Anei Blandiana. Implicit şi fuga lui Joel are şanse mici de reuşită. Chinului său, ce seamănă cu un click disperat şi nevrotic pe o opţiune "save target as" dezactivată, Gondry îi imprimă dramatism, susţinut fiind de tot soiul de artificii specifice videoclipului (montaj alert, sărituri peste ax, mişcări bruște și rapide ale camerei). Poate fi solicitant şi obositor pentru ochii şi nervii unora, dar acestea sunt regulile în antrepriza de explorări neurologice Kaufman-Gondry (&Jonze). Că tot veni vorba: ESOTSM este o producţie Anonymous Content in association with This is That. Lovely!

P.S.: Ironic sau nu, idila celor doi (re)începe de Valentine's Day, o zi pe care Joel Barish o găsește "a holiday invented by greeting card companies to make people feel like crap." I fully agree!