„Objects exist and if one pays more attention to them than to people, it is precisely because they exist more than the people. Dead objects are still alive. Living people are often already dead.” (Jean Luc Godard)
Fish Tank (dir. Andrea Arnold/2009): produs (aş zice premium) de export al noului val de mizerabilism-vérité britanic (sau kitchen-sink drama, cum zic ei) asortat cu lirism vizual şi reprezentări visceral-candide ale sexualităţii adolescentine, absente din filmele celor care au făcut pârtie în zona asta (Ken Loach sau Mike Leigh). Din filmele de început, fireşte.
Revelaţia în povestea de-aici, construită pe prinipiul „who abused/killed Bambi?" (presupun că nu ar trebui să explic what Bambi stands for) nu e debutanta Katie Jarvis, adolescenta rebelă şi mofluză dancer wannabe, ci Charlotte Collins, sora cea mică şi deja vindecată de orice iluzie legată de lumea în care trăieşte. Ok, sunt de acord că rolul e/poate fi "accentuat" din condei, însă ce nu ţine de regie e naturaleţea frustă a fetei, felul ei de a fi. În Fish Tank ea nu joacă. E ea însăşi, iar acest fel de a fi e realmente izbitor. E „şocul viitorului”.
În altă ordine de idei, cover-ul lui Bobby Womack la California Dreaming sună aproape la fel de bine ca originalul auzit (şi) în Chungking Express.