Veneţia 70: două boabe după două zile

„Drăguţule bace,

N-am bătut drumul pân-aici pentru Gravity-ul lui Cuaron. Îl pot vedea şi-n State, când mă-ntorc, deci îmi pare rău că te dezamăgesc (zic şi eu, poate nu-i aşa). Dacă te încălzeşte cu ceva, atunci află din partea mea, deşi poate ai auzit şi de prin alte părţi, că nivelul osanalelor a atins cote inimaginabile. Imediat după vizionare, o întreagă liotă de critici, pundits şi băgători de seamă vorbeşte despre el ca despre o capodoperă, un film ce ar trebui degrabă panteonizat, o minunăţie ce îmbină magistral capra artei cu varza comercialului. Aşa o fi! Prefer, totuşi, să vorbim după ce reuşesc să-l văd. 

Şi mai bine: prefer să vorbesc, mă rog, să scriu, despre ce am văzut. Au fost trei boabe, ţie îţi zic de două. Primul e o surpriză colosală. Plăcută, se înţelege. Se cheamă Tracks, a fost inclus în competiţia internaţională şi e un film australian inspirat din povestea reală a unei doamne de 25 de ani, Robyn Davidson, care, în 1975, şi-a pus în cap să traverseze singură deşertul australian. O nimica toată: vreo 2700 de kilometri, cam aşa. Când zic singură exclud din combinaţie alte făpturi omeneşti, pentru că altfel, companionii ei sunt un câine docil şi patru cămile imprevizibile. Sigur, se mai întâlneşte din când în când cu oameni şi constant cu fotograful National Geographic, Rick Smolan, cel care-i monitorizează expediţia în diverse puncte de control. În rest, e doar ea şi cerul deasupră-i! Fierbinte şi pustiu, ziua, rece şi înstelat, noaptea.

image credit: OutNow.ch

Am mai văzut deşertul australian (The Outback) în diverse ipostaze cinematografice, mă gândesc la Walkabout (Roeg) sau Rabbit Proof Fence (Noyce), dar aşa hipnotic cum ni-l arată aici Mandy Walker (DoP), nicăieri. Sau niciodată. Şi ţine cont că Noyce a lucrat cu unul din preferaţii tăi, Christopher Doyle, nu cu vreun oarecare. E o poveste foarte terre-a-terre, infuzată de un umanism şi o emoţie care te lasă fără replică, spusă într-o manieră care nu-ţi vâră în ochi nici nisip feminist, nici prafuri motivaţionale. Regizor e John Curran (The Peinted Veil), iar rolul temerarei doamne e deţinut de splendida Mia Wasikowska (Jane Eyre, Lawless, Stoker, Only Lovers Left Alive). Tracks e o revelaţie care mi-a prilejuit reîntâlnirea mentală cu unele din cărţile de căpătâi ale copilăriei sau adolescenţei, de la aventurierii lui Jules Verne la Cervantes şi-al său idealist Don Quijote!

Al doilea e tot o surpriză colosală, dar în celălalt sens. Cu tot respectul şi simpatia pe care le am faţă de Shion Sono, Why Don’t You Play In Hell?, ultima sa peliculă (selectată în Orizzonti), e o prosteală visceral-cacofonică fără cap şi fără coadă. N-am rezistat pân' la coadă, care presupun că nu putea fi mai împuţită decât capul, dacă e să ne rupem în proverbe şi zicători mulate savant (sau nu) pe discursul isteric al unui tip care poate ar trebui să-şi ia câţiva ani de pauză. Vreau să fie foarte clar: ştiu ce pot asiaticii şi ştiu că n-au greţuri în a-şi imagina că nu există limite. Sunt, de asemena, familiarizat cu stilul fuck the style al lui Sono şi cu farsele demente pe care le pune sistematic la cale. Totuşi, zic eu, depărtându-mă acum de piatra filosofală numai bună de aruncată în apostaţi ca el, dacă te apuci de o treabă ca asta - parodierea filmelor yakuza de serie B, C şi Z pe osatura comediilor cretinuţe de tip Kick Ass - fă-o cumva să vii cu ceva nou. Sau să nu plictiseşti lumea. Mai ales pe-aia care a văzut sute de carnagii şi kilolitri de sânge pe pereţi în alte (sub)producţii de gen. Şi cu ceva ştaif pe deasupra.

P.S.: Imagini, dacă vrei, găseşti pe net gârlă!”
(alg)