Între momentul plecării de-acasă pe o bicicletă albă şi cu un căţel alergând timid, nehotărât, în urmă-i, şi întoarcerea acasă pe o bicicletă roşie, alături de un câine care ţine pasul, ba chiar i-o ia înainte, e o acoladă temporală de vreo 10 ani. Între cele două cadre, separate de o delicată tăietură de montaj, nu e intercalată vreo altă întâmplare, nu mai aflăm nimic despre viaţa fetiţei ce tocmai a rămas orfană de tată. Sugestie narativă pură şi atât. Abruptă sau riscantă, cum ar putea fi considerată, elipsa e problema noastră. Adăugarea detaliilor depinde doar de imaginaţia din dotare, de capacitatea de empatie sau de experienţa acumulată. Practic, device-ul acesta e o altă formă de implicare a spectatorului în poveste. I-aş zice dissolve narativ. Procedeu pentru unii subtil, pentru alţii desuet, însă în nici un caz convenţional.
Şi asta deoarece Victor Erice nu e genul de regizor care să se hazardeze doar de amorul gestului. Dovadă e filmografia sa care conţine doar patru lungmetraje (din 1961 începând). Veţi fi de acord că-l bate şi pe Malick, cel cu care e adesea comparat, inclusiv în materie de recluziune şi discreţie. Comparaţia încă rezistă, mai ales la capitolul calofilie, însă la cât de prolific şi post-avangardist a devenit cineastul american, ar trebui ca şi Erice să vină cu ceva nou, fiindcă El Sur, filmul din care am extras „metafora” de faţă, este cronologic vorbind, ultimul său lungmetraj la zi (dacă se poate spune aşa). Unul în care nordul rece şi distant tânjeşte după sudul fierbinte şi vesel, plăsmuindu-l din fotografii şi poveşti spuse de mătuşi gureşe.
P.S.: O altă imagine din El Sur găsiţi şi aici.
(Kudos IF pentru sugestie. Cum i-am şi zis, era totul pregătit pentru etapa a opta din La Vuelta, desfăşurată azi, între Jerez de la Frontera şi Estepona. Alto Peñas Blancas, 166 km. Andalucia. Sudul profund, cum ar veni.)