Răspuns: prin ochii unui amic.
Un special guest post de ziua lui Wenders. Despre un film de Wenders. Văzut în 2003. Senzaţii vechi de fix acum 10 ani. De la Jorge. Coleg de an în facultate. Actualmente, prof universitar în State.
„Aveam deja două săptămâni în Budapesta. Mai urmau două. August, 2003. Treizeci şi ceva de grade în timpul zilei. Zăpușeală, zsarnokisag, cum zic ei, cu accent ascuţit pe ultimul a. Într-o vineri, am hotărât să merg la film. Era seara, la 8.00. Căldura începea să se înmoaie. Mergeam de o jumătate de oră pe Krisztina Kft, căutând numărul 87-89, indicat de un site, unde era/trebuia să fie un cinematograf despre care nimeni nu părea să ştie. Faptul că nimeni nu auzise de el m-a ambiţionat şi mai tare să-l găsesc. Nu mai fusesem în acea zonă a Budapestei, zonă care aduce, la ora şi lumina potrivite, cu un cartier mai îngrijit din Buenos Aires, aşa cum l-am înţeles de la Borges. Mici magazine cu antichităţi, cârnăţării şi hăinuţe, în care vânzătorii şi clienţii înlemnesc dacă intră o figură necunoscută și unde toată lumea, am senzaţia, se ştie pe nume.
Am trecut fără să vreau pe lângă cinematograf, cerându-mi scuze de la clienţii unor scaune albe din plastic, aşezaţi cu faţa la bulevard şi care beau, din paharele cele mai elegante, bere rece, în mijlocul trotuarului. Nici un barman, nici o firmă, nimic. Doar ăştia nu şi-or fi adus berile de acasă! Apoi m-am întors. Era cinematograful. Intru. În dreapta, un mic băruleţ... Neneeee, aici sigur cântă, seara, Leonard Cohen. Un băiat simpatic și îngrijit, venit parcă de la parada US Marines, mă întreabă ce vreau. „I want a ticket to the Wim Wenders movie, kerek szepen”, goes I. „Of course you do, but first, what do you want from the bar?” Am murit. Ce tâmpit pot fi uneori! Evident că bilet, doar de aia-s la cinema... Dar la Taban, filmele încep cu o bere. Rece. Amară. Cehească. Cu berea aia am dat pe gât toată zăpuşeala de peste săptămână și m-am răcorit pentru zilele următoare.
Apoi, filmul. Filmul ăsta e făcut din cântece live şi interviuri luate unor bătrâni cu feţe crestate de riduri, care poartă cămăși în culori ţipătoare şi trăiesc (între timp, unii au mai și murit) în Havana, în apartamente modeste, într-o sărăcie veselă digerată cu salsa, printre Cadillac-uri din anii 50 (alte mașini nu sunt în Havana asta!!!).
„Aveam deja două săptămâni în Budapesta. Mai urmau două. August, 2003. Treizeci şi ceva de grade în timpul zilei. Zăpușeală, zsarnokisag, cum zic ei, cu accent ascuţit pe ultimul a. Într-o vineri, am hotărât să merg la film. Era seara, la 8.00. Căldura începea să se înmoaie. Mergeam de o jumătate de oră pe Krisztina Kft, căutând numărul 87-89, indicat de un site, unde era/trebuia să fie un cinematograf despre care nimeni nu părea să ştie. Faptul că nimeni nu auzise de el m-a ambiţionat şi mai tare să-l găsesc. Nu mai fusesem în acea zonă a Budapestei, zonă care aduce, la ora şi lumina potrivite, cu un cartier mai îngrijit din Buenos Aires, aşa cum l-am înţeles de la Borges. Mici magazine cu antichităţi, cârnăţării şi hăinuţe, în care vânzătorii şi clienţii înlemnesc dacă intră o figură necunoscută și unde toată lumea, am senzaţia, se ştie pe nume.
Am trecut fără să vreau pe lângă cinematograf, cerându-mi scuze de la clienţii unor scaune albe din plastic, aşezaţi cu faţa la bulevard şi care beau, din paharele cele mai elegante, bere rece, în mijlocul trotuarului. Nici un barman, nici o firmă, nimic. Doar ăştia nu şi-or fi adus berile de acasă! Apoi m-am întors. Era cinematograful. Intru. În dreapta, un mic băruleţ... Neneeee, aici sigur cântă, seara, Leonard Cohen. Un băiat simpatic și îngrijit, venit parcă de la parada US Marines, mă întreabă ce vreau. „I want a ticket to the Wim Wenders movie, kerek szepen”, goes I. „Of course you do, but first, what do you want from the bar?” Am murit. Ce tâmpit pot fi uneori! Evident că bilet, doar de aia-s la cinema... Dar la Taban, filmele încep cu o bere. Rece. Amară. Cehească. Cu berea aia am dat pe gât toată zăpuşeala de peste săptămână și m-am răcorit pentru zilele următoare.
Apoi, filmul. Filmul ăsta e făcut din cântece live şi interviuri luate unor bătrâni cu feţe crestate de riduri, care poartă cămăși în culori ţipătoare şi trăiesc (între timp, unii au mai și murit) în Havana, în apartamente modeste, într-o sărăcie veselă digerată cu salsa, printre Cadillac-uri din anii 50 (alte mașini nu sunt în Havana asta!!!).
Ca mai apoi să aflăm că bătrînii ăştia sunt cei mai mari muzicieni de salsa și jazz pe care i-a avut Cuba vreodată, muzicieni care acum zac în mizerie și pe care un chitarist american, Ry Cooder, vrea să-i adune pentru a scoate un disc cu muzica lor uitată, un disc ce avea să poarte numele cafenelei în care Hemingway iî asculta pe oamenii aștia, în tinereţe... Buena Vista Social Club. Wim Wenders ia un cameraman cu el şi îl însoţeşte la Havana pe Cooder.
Încet-încet, din vorbă în vorbă, Cooder reușește să-şi găsească octogenarii, face un disc cu o muzică pe care îţi vine să iei pumni cu plăcere, da' să ţină mai mult, și discul are, în toată lumea, un asemenea succes încât... toată lumea e invitată la New York, la Carnegie Hall, pentru ultimul concert al maeștrilor. Nimic aranjat, nimic schiţat... Documentar. O lecţie! Una pelicula mas encantadora no se puede imaginar!”
(Yours, Jorge!)
(Yours, Jorge!)