Mihai Cristea a fost la Biertan, unde săptămâna trecută, s-a desfăşurat Festivalul de Film Horror şi Fantastic (ce-mi mai vine să mă joc niţeluş cu ordinea unor cuvinte din titulatura evenimentului!) „Lună Plină”.Şi pentru că a văzut multe, inclusiv o parodie-cult a filmelor cu zombies, a scris un text pe tema asta, pe care, iată, îl public ca special guest post.
****************************************************
«Shaun of the Dead exemplifică perfect paradoxul a ceea ce ţi se poate întâmpla atunci când te duci la un festival de film horror: să căpiezi de râs. O comedie cu zombi realizată în cel mai pur stil al umorului britanic (adică înţesată de glume fără perdea, rostite fără nicio mină şi fără nicio milă), devenită azi cult movie dintr-un motiv destul de evident: dublul limbaj pe care-l afişează.
Pe de o parte, croiala este una clasică pentru filmele de gen: un orăşel anost de provincie este năpădit din senin de zombi, iar omuleţului mediocru, cu o existenţă anostă (vânzător de electronice, ce altceva?) din acel oraş, i se deleagă dintr-o dată menirea de super-erou salvator al celor apropiaţi. Este primul nivel la care filmul funcţionează ireproşabil ca un fun-horror pentru orice spectator mai puţin sofisticat. Pe de altă parte, ceea ce îl scoate din mulţime şi îi răsplăteşte statutul de cult movie este malaxorul pe care-l pune la bătaie într-un mod subliminal şi relaxat, asediind conştiinţe prin apelul la cunoştinţe cinefile. Un angrenaj ce cuprinde aleatoriu după cum urmează (pe astea le-am detectat la o primă vizionare, sunt sigur că sunt mult mai multe):
• Trimiteri-omagiu la maeştrii filmelor din diviziile B, C şi D (de la dubioşenii). Pe astea două n-o să le găsiţi nici cu imdb-ul. Restaurantul unde eroul nostru se hotărăşte să facă prima întâlnire-contact de gradul 3 între prietenă şi mamă se cheamă Fulci’s.
A doua trimitere este aglutinată de un personaj-tipologie, the couch potato, a cărui existenţă lobotomizată de jocuri video este scandaloasă pentru orice individ cu pretenţii de respectabilitate socială. Îl cheamă Ed, este evident prietenul cel mai bun al eroului principal, singurul mai loser decât el, şi îşi poartă eterna imaturitate pe tricou („I got Wood”).
• O adevărată ofensivă de miştouri la adresa establishment-ului pop-rock britanic. O poruncă nescrisă din orice decalog al filmelor cu zombi spune să trosneşti arătarea fix în ţeastă pentru ca efectul letal să aibă cât mai multe şanse de reuşită. Ei bine, într-un simulacru de dj-ală, eroii noştri urmează această poruncă folosindu-se de discuri, gest asumat de ireverenţă faţă de tot ce-i sfânt şi respectabil în muzica britanică.
Tot din zona asta, a băşcăliei fără măsură, provine probabil cea mai memorabilă şi doborâtoare (de râs) scenă a filmului. O declanşare automată a unui tonomat într-un pub - un clasic Queen (Don’t Stop Me) - produce cea mai cruntă nevroză a eroilor de pe câmpul de luptă. Să te iei la omor cu o armată de zombies, superior numerică, ce te înconjoară din toate părţile? Floare la ureche. Dar să treci prin calvarul de a asculta melodia aia până la final e prea mult. Omor făcut cu mult umor.
Cruţaţi, protejaţi şi respectaţi rămân artiştii din rockul alternativ: New Order, The Stone Roses şi mai ales The Smiths (breaking news-ul cu grozăviile e redat pe fundalul piesei Panic On the Streets).
• Sunteţi curioşi cum arată complexul oedipian filtrat printr-o doză de umor englezesc? Cam aşa:
• Apropo de (ne)filtrat: motivul pub-ului ca loc de refugiu, ca matcă protectoare, ca sălaş ce te păzeşte de spirite necurate, a fost reciclat în alt film din festival (irlandez, evident, The Grabbers). Exorcizarea prin macheală. Cele rele să se spele, prin multe halbe de bere.
• Efect umoristic obţinut prin jocuri de cuvinte cu dublu sens
• Slapstick. Echipele de mardeiaşi de zombi sunt construite în oglindă ca două echipe de fotbal (eroul, iubita eroului, mama eroului, nesuferitul grupului, prietena nesuferitului, loserul grupului)
Sunt doar câteve metode sesizabile dintr-un întreg arsenal, iar recomandarea mea e să lăsaţi deoparte orice manta de cinefil gomos şi să folosiţi filmul în ambele lui sensuri: ca enciclopedie de referinţe din cultura pop şi ca hell of a having a good time.»