.png)
Totally undateable! E o etichetă pe care Frances (Ha numele e o prescurtare de la Hallyday) o foloseşte ca scut în faţa mirărilor unora că e singură. A preluat-o de la un tip care o curtase fără tragere de inimă, temperat-platonic. Împreună arată sau ar arăta, zice ea, ca un cuplu care a încetat să mai facă sex. Atracţie vagă, chimie 0! Cu el şi cu alt filfizon, artist imprecis şi prototip al hipsterului preţios (simpatic, totuşi!), împarte un apartament chic în Brooklyn. Scump şi peste puterile ei financiare reduse.
A ajuns în situaţia asta - şi e doar începutul! -, după ce Sophie (Mickey Sumner, fiica lui Sting), ex-colegă de garsonieră şi cea mai bună prietenă, a anunţat-o că se mută împreună cu iubitul ei. Oricum, şi despre relaţia lor de amiciţie Frances spune că seamănă cu cea dintre două lesbiene căsătorite care au renunţat la sex. Atât doar că, în cazul ăsta, e o glumă de protocol! Totuşi, cu ce se ocupă Frances? Cu mai nimic! Aspiră să ajungă dansatoare profesionistă sau coregraf, dar continuă să studieze într-o companie care o angajează sporadic. Şi o plăteşte la fel. De unde şi problemele cu plata chiriei. Are 27 de ani, dar se comportă ca şi când ar avea 14. Nu c-ar fi ceva rău în asta, dar în mod cert ar fi şi mai bine dacă unele lucruri ar fi gratis! Sau dacă părinţii ei din Sacramento ar fi la fel de avuţi ca părinţii celor pe lângă care trăieşte... (Părinţii ei din film sunt şi cei din realitate. Deh, guerilla filming!)
A ajuns în situaţia asta - şi e doar începutul! -, după ce Sophie (Mickey Sumner, fiica lui Sting), ex-colegă de garsonieră şi cea mai bună prietenă, a anunţat-o că se mută împreună cu iubitul ei. Oricum, şi despre relaţia lor de amiciţie Frances spune că seamănă cu cea dintre două lesbiene căsătorite care au renunţat la sex. Atât doar că, în cazul ăsta, e o glumă de protocol! Totuşi, cu ce se ocupă Frances? Cu mai nimic! Aspiră să ajungă dansatoare profesionistă sau coregraf, dar continuă să studieze într-o companie care o angajează sporadic. Şi o plăteşte la fel. De unde şi problemele cu plata chiriei. Are 27 de ani, dar se comportă ca şi când ar avea 14. Nu c-ar fi ceva rău în asta, dar în mod cert ar fi şi mai bine dacă unele lucruri ar fi gratis! Sau dacă părinţii ei din Sacramento ar fi la fel de avuţi ca părinţii celor pe lângă care trăieşte... (Părinţii ei din film sunt şi cei din realitate. Deh, guerilla filming!)
Noah Baumbach are un cazier consistent în materie de tratamente sadice aplicate personajelor sale, de regulă intelectuali de diverse vârste, din clasa mijlocie. E un regizor ale cărui filme arborează la vedere pavilionul Woody Allen, doar că direcţia în care se îndreaptă e cumva opusă, chiar dacă tot de nevroze propulsată. Probabil că şi biografia marcată de traume familiale are un rol în această abordare cinică, întunecatul The Squid and the Whale (2005), de pildă, fiind o „cronică” a zbuciumatului divorţ dintre părinţii săi (tatăl - scriitor, mama - critic de film la Village Voice). Kicking and Screaming, Margot at the Wedding şi Greenberg conţin şi ele o doză substanţială de negativism şi mizantropie, accentuând impresia, mai ales primele două, de implacabilă alienare.
De altfel, parte din aceste bemoluri se regăsesc şi în scenariile co-scrise cu Wes Anderson (The Life Aquatic... & Fantastic Mr. Fox). Dacă filmele lui Allen (cele de la sfârşitul anilor 70 şi 80, în special) oferă o cale de ieşire personajelor blocate în temniţa narcisismului psihotic, autoflagelant, Baumbach le refuză orice culoar de acces la suprafaţă: (anti)eroii săi sunt obligaţi să-şi poarte crucea nevrozei până la nivelul la care acţiunile lor par consecinţe ale dereglării mintale.
De altfel, parte din aceste bemoluri se regăsesc şi în scenariile co-scrise cu Wes Anderson (The Life Aquatic... & Fantastic Mr. Fox). Dacă filmele lui Allen (cele de la sfârşitul anilor 70 şi 80, în special) oferă o cale de ieşire personajelor blocate în temniţa narcisismului psihotic, autoflagelant, Baumbach le refuză orice culoar de acces la suprafaţă: (anti)eroii săi sunt obligaţi să-şi poarte crucea nevrozei până la nivelul la care acţiunile lor par consecinţe ale dereglării mintale.
.png)
Scris împreună (Gerwig şi Baumbach sunt parteneri şi dincolo de ecran), Frances Ha dă senzaţia (cel puţin la început) că e gândit în aceiaşi parametri. Mutându-se de colo-colo, în funcţie de generozitatea celor ce o găzduiesc în locuinţele lor new-yorkeze (sau pariziene), contra unor sume modice sau gratis, Frances e un fel de Alice rătăcită într-un New York neprietenos cu cei ce refuză regulile jocului făcute de maturi. Pentru ei, ea este doar o ciudăţenie ale cărei resorturi intime par imposibil de descifrat. Cu toate acestea, nu dezarmează! Hotărâtă să-şi urmeze ţelul cu orice preţ (e cam acelaşi gen de încăpăţânare care-l împinge-n luptă pe protagonistul din Inside Llewyn Davis), Frances pare victima propriei inocenţe.
În mod cu totul surprinzător, probabil şi datorită scrierii la patru mâini, de la un anume punct încolo lucrurile vor urma alt pattern. Însufleţit şi de interpretarea Gretei Gerwig (inocent-ataşantă), filmul de faţă este cel mai luminos din portofoliul unui cineast rece şi pesimist, dar şi cel mai apropiat de spiritul optzecist al lui Woody Allen (Manhattan fiind prima şi cea mai rapidă asociere dintre cele posibile). Nu vă gândiţi, totuşi, la un compromis servit la temperatura camerei! Şi nici la un studiu low-key despre prietenie, loialitate, aspiraţii, eşec, decalaje sociale şi alte asemenea. E adevărat, le atinge tangenţial pe toate, dar ţinteşte spre alte straturi mentale, spre acele „lucruri transparente” evocate magistral de Nabokov.
Filmat în alb şi negru, în nuanţe de granulaţie medie, conceput şi montat în maniera Nouvelle Vague, Frances Ha alternează capsulele melancolic-meditative cu momente de pur delir expansiv, rezultatul fiind de departe revelaţia anului în curs (deşi e din 2012). Un fel de Annie Hall 2.0, mai ales că, în persoana Gretei Gerwig, Baumbach pare să-şi fi găsit o muză de calibrul Dianei Keaton.
P.S.: Folosind aceeaşi piesă - Modern Love de Bowie - Baumbach îl omagiază pe Carax într-o secvenţă trasă aproape la indigo. Cvasimilitudini, cum ar veni!
În mod cu totul surprinzător, probabil şi datorită scrierii la patru mâini, de la un anume punct încolo lucrurile vor urma alt pattern. Însufleţit şi de interpretarea Gretei Gerwig (inocent-ataşantă), filmul de faţă este cel mai luminos din portofoliul unui cineast rece şi pesimist, dar şi cel mai apropiat de spiritul optzecist al lui Woody Allen (Manhattan fiind prima şi cea mai rapidă asociere dintre cele posibile). Nu vă gândiţi, totuşi, la un compromis servit la temperatura camerei! Şi nici la un studiu low-key despre prietenie, loialitate, aspiraţii, eşec, decalaje sociale şi alte asemenea. E adevărat, le atinge tangenţial pe toate, dar ţinteşte spre alte straturi mentale, spre acele „lucruri transparente” evocate magistral de Nabokov.
Filmat în alb şi negru, în nuanţe de granulaţie medie, conceput şi montat în maniera Nouvelle Vague, Frances Ha alternează capsulele melancolic-meditative cu momente de pur delir expansiv, rezultatul fiind de departe revelaţia anului în curs (deşi e din 2012). Un fel de Annie Hall 2.0, mai ales că, în persoana Gretei Gerwig, Baumbach pare să-şi fi găsit o muză de calibrul Dianei Keaton.
P.S.: Folosind aceeaşi piesă - Modern Love de Bowie - Baumbach îl omagiază pe Carax într-o secvenţă trasă aproape la indigo. Cvasimilitudini, cum ar veni!
De la 2:40!