Letiţia. Corespondent cinesseur la Berlin. În 2012 şi în...1993. Nu ştiu dacă şi anul ăsta. Sau câţi ani de aici înainte. Ori înapoi. Mai vedem, mai discutăm, lumea evoluează (ce surpriză, nu?). Stranie coincidenţă (sau poate deloc): şi ea, asemeni lui Ciprian David, a lăsat-o mai uşor cu filmele în 2013. După ce a făcut ordine în cele văzute şi nevăzute, în carnetul ei au rămas următoarele însemnări. Vi le prezint aşa cum mi-au fost trimise. Atenţie, şi aici concizia tot de stil (se) ţine!
„
anul asta a fost o dezamagire cinematografica, intrinsec si extrinsec. carevasazica, pe de o parte am fost uimita de dezinteresul meu, pe de alta parta am fost dezumflata de ce am apucat, totusi, sa vad. nu chiar un cerc vicios, mai mult o conicidenta trista.
asta am retinut din recentul meu periplu cinematografic 2013 (titlurile sunt fara numar, dupa cum poti observa):
first cousin, once removed (alan berliner): nu e un portret al unui om batran, nu e un eseu despre alzheimer, nu e trist, nu e vesel, e adevar pur, asa cum rar am vazut, featuring cel mai sincer si frumos om din lume - omul demascat.
(mi-ar fi placut sa o stie)
la grande belezza: aici m-am simtit ca o insula, pentru ca nimeni n-a fost marcat de vizionare cum am fost eu (apoi tu l-ai pus la numero uno si am aflat ca-s o insula intr-un arhipelag). am simtit filmul asta maxim, cu toate aparatele, cu frici grandioase si victorii polemice neinsemnate, dar mai ales cu zbor de flamingo roz in incheieturi.
(dar am ametit putin de la camera vrajita, care a pendulat cam mult inca din primul cadru. poate imi explici vreodata de ce).
trilogia paradies (ulrich seidl): poate ca e so last year, dar eu am degustat-o (pe ea, o, trilogia!) abia anul asta. shadenfreude sau haz de necaz, in orice caz, deliciile (comice, da, comice) ale anului. am impresia ca seidl e un maniac plictisitor cu un simt fantastic al observatiei.
pozitia copilului: intr-un fel, experienta filmului asta a fost ca o tunsoare reusita: perfect executata si minunata, cel putin pana m-am spalat pe cap. nu-mi amintesc nimic, in afara de sentimentul ca da, domne', chiar asa e. (cam ambiguu.) dar, serios, perfect executat.
boy eating the bird's food: filmul, regizat de un grec cu barba deasa (Ektoras Lygiyos, s.m.), e un mix bizar de sult (knut hamsun) si criza economica a la grec. niste extremism pe alocuri si minimalism deopotriva. suprarealism in curtea blocului.
cainele japonez: ar fi de discutat despre raportul interesant dintre ritmul incetisor,
ipotezele incerte legate de curgerea povestii si sentimentul maxim de
umanitate care m-a navalit la sfarsit. poate altadata.
(as vrea sa mentionez) blue is the warmest colour: cred ca un palme d'or e cel mai nasol lucru care i se poate intampla unui film. zicand asta, mi s-a parut un fel de laurence anyways cu scene sexuale mai explicite. si nu l-am bunghit sa fie falsos. pretentios, da. si, dupa palme d'or, asta e cel mai nasol lucru care i se poate intampla unui film.
mai am cateva filme, cu care nu m-am inteles, si ma simt tare, tare singura in revolta mea fata de ele.
* blue jasmine: cred ca sunt unul din nesuferitii care zic, „Woody, domne', te rog, stick to what(ever) works.”
* frances ha - exagerez punandu-l in categoria asta, pentru ca imi dau seama care-s motivele pentru care ii sunt impotriva si tin mai mult de faptul ca e prea "aproape de casa", prea of the now-now, ca sa-l pot aprecia. ti-am mai zis, de fapt.
* before midnight - asta am simtit la final: asa, si?
si inca simt la fel.
si e foarte in ton cu ce simt fata de filmele anului, grosso modo.
p.s. pacat ca am avut limita asta cu productii din 2012-2013, pentru ca altfel as fi mentionat descoperirea cea mai epatanta a anului: kira muratova)
”