Jurnal imperaTIFF (4)

Day 4 & Day 5

Plac zabaw/Playground. De Bartosz M. Kowalski. 

Debut.

Pentru el.

Pentru mine abia al doilea film din competiție.

Cronologic vorbind.
Ierarhiile vin mai la urmă.
Sau deloc (așa cum se întâmplă cu unele comenzi în Vărzărie).

[Paranteză pătrată, după cum indică și semnele. Competiția e dominată de două mari teme:

1. queer issues

2. violență de toate soiurile

Cam ca în bancul ăla: „Bă, ce viață dură duc! Droguri, sex și violență...”]

Indiscutabil un șoc. Filmul, I mean. Nu atât prin ce se întâmplă, ci prin refuzul de a motiva (moral, estetic etc.) ce se întâmplă. Misleading până spre final, care e o apoteoză de falsă obiectivitate. Îmi stă spoilerul pe tastă dar mă abțin. Adică vă cruț, necruțându-vă (mai ales dacă nu l-ați văzut și veți vrea să). Nu-mi mulțumiți, nu e cazul.

Unde ați mai văzut imaginea asta ca preludiu al dezlănțuirii iadului? În Taxi Driver. Și mai unde? În Elephant, care e tot cu niște adolescenți scăpați de sub control, doar că filmul lui Van Sant e în altă ligă.

Ca să dezvolt oleacă: problema nu e că autorul nu explică (nici nu-i obligat s-o facă), ci dimpotrivă că supraexplică, avansând prea multe cauze (nici una prevalentă totuși) pentru cruzimea unor puști, altfel nu din cale afară de neconvenționali.

Avem, pe rând: relațiile cu părinții marcate de o clară distanță emoțională, atitudinile dezaprobatoare ale adulților, sărăcia, frustrarea socială asociată acesteia și povara responsabilizării de la o vârstă relativ tânără - unul dintre băieți are un tată paralitic de care e obligat să aibă grijă, celălalt are un frate de câteva luni cu care e nevoit să împartă cămăruța sordidă dintr-un bloc comunist și mai și. Nu le-am epuizat. E doar o sistematizare (ca să-i zic cumva).

Poate ați auzit de Borowczyk. Tot polonez. Producțiile sale sunt un amestec inclasabil de cruzime și instinctualitate, însă amândouă au o logică, urmează un pattern și-l justifică.

Direct de la Cannes (din Quinzaine) a fost adus Frost al lituanianului Sharunas Bartas (omagiat la ediția anterioară a TIFF-ului). Un road movie întunecat cu punct de plecare Lituania și capăt de linie Ucraina. Donețk mai exact. Traseul nu pare periculos, cel puțin nu la început, însă din momentul în care dubița cu ajutoare umanitare pntru armata ucraineană se intersectează cu linia frontului e doar o chestiune de timp până la climaxul ce plutește amenințător. Trebuie să recunosc că formula de a închide acest cerc  în care e inserat și-un subplot subdezvoltat (șoferul își invită în cursă și iubita într-o tentativă de a relansa o relație tocită) este cel puțin surprinzătoare. Primește notă de trecere #asitwouldcome.

Incongruent, destul de lăbărțat pentru ce are de povestit, însă suficient de percutant în momente-cheie, lungmetrajul lui Bartas funcționează ca un anti-war film care problematizează temele standard (moarte, război, absurditate), fără a le atinge în profunzime decât rareori. Singurele cadre luminoase (a nu se înțelege că îi reproșez atmosfera sumbră) sunt cele cu Vanessa Paradis într-un cameo mult mai consistent decât fișa postului. Pentru mine a fost de-ajuns.

Wszystkie nieprzespane noce/All These Sleepless Nights (dir. Michal Marczak) are o temă foarte generoasă - reminiscence bump - pe care o snobează cu o consecvență aiuritoare. Fiecare detentă (și sunt destule) este urmată de un flop. Seamănă ca abordare și subiect cu Knight of Cups, doar că aici nu avem un scenarist confuz(at), ci doi tineri in their 20s.

Sastisiți de urban angst-ul varșovian, pornesc în căutarea unui Absolut fără a ști exact în ce constă el. Peregrinările lor din petrecere în petrecere, interacțiunile fragmentare cu lumea și conflictele ce se mai iscă din când în când sunt materia primă a acestei tiribombe repetitive, pe alocuri amuzantă, infuzată cu muzici bizare și panseuri despre lume, viață & amor (întâmplător spuse mult mai bine de alții, Wong Kar-Wai, de exemplu)... D(o)ar atât. Cam puțin.

Punctul forte e imaginea, très lush, așa că am pus ochii pe câteva secvențe pe care le voi folosi când va ieși filmul in all the right and wrong places. Apropo: cu această rătăcire diaristică, Marczak a luat premiul de regie la Sundance pentru... documentar (mockumentary?), în secțiunea rezervată concurenților din afara SUA. Presupun că trebuia dat cuiva, nu? Motivația juriului mi se pare copilărească:

„This filmmaker made a visually stunning film with unique vision. We feel the director is pushing the art of nonfiction into brave new territories. We the jury is really looking forward to see what this talented filmmaker does in the future.”

Las la urmă marele bluf, God's Own Country al englezului Francis Lee (foto io), venit la Cluj să-și promoveze dramedia romantică ce bifează toate clișeele genului. De la primul (ostilitatea inițială dintre personajele principale, aici pusă pe seama rasismului britanic) până la ultimul (glorioasa împăcare după ce unul calcă în străchini). Există o deosebire: în loc de un bărbat și o femeie sunt doi bărbați (Ion, adică localnicul John și veneticul Gheorghe, interpretat de Alec Secăreanu).

Mult timp am crezut că e o parodie foarte subtilă pe care n-o bunghesc eu. Așteptam acel wink demistificator, ba mi s-a părut că l-am și reperat de vreo două ori în niște poante de un umor involuntar fabulos... Degeaba. Eram pe o pistă greșită. Filmul e doar un gay romance cu happy end pentru că, așa cum spune însuși regizorul, e destulă tristețe pe lume. Așa să-i rămână numele.

Am zis că e în competiție? Nu era nevoie. Se subînțelege.

P.S.: Dacă-și va găsi distribuitor în săli, așteptați-vă la chirăituri strașnice din partea CpF.