Primul film din competiție ce mi-a căzut sub ochi a fost Tamaroz/Simulation al iranianului Abed Abest (premiera a avut-o în Forum, la Berlinala curentă). Nimic mai mult decât un eseu abstract-minimalist în RGB* ce combină un sound design electro cu un fragmentarium narativ de tip Memento în care acțiunea e împinsă în diverse direcții de dialogurile abundente, mumblecore-izate.
*R = Red (un pian, ciorapii personajelor + alte obiecte)
G = Green (aproape tot decorul)
B = Blue (pantofii, țoalele, un automobil, scenele nocturne).
La Q & A-ul de după proiecție, desfășurat pe fundalul unei ceremonii religioase ce avea loc simultan în Piața Avram Iancu (sonorizarea bisericii bătea antifonarea sălii), regizorul n-a reușit să ofere cine știe ce informații suplimentare. A ținut să precizeze că e adeptul unui cinema atipic (asta oricum remarcasem) și că a încercat să brodeze pe axa spațiu-timp-memorie într-o logică specifică jocurilor pe computer. Dacă zice el...
Ca orientare, își revendică apartenența la grupul independenților iranieni, inclusiv afișându-le logo-ul pe ecran. Pe lângă legitimare, asta înseamnă probabil că libertățile pe care și le poate lua sunt fără număr. Totuși, din ce am mai văzut pe la alții, a fi independent nu înseamnă automat a fi incoerent sau/și prețios. Nu exclud nici varianta de a nu fi prins eu șpilul.
Ca orientare, își revendică apartenența la grupul independenților iranieni, inclusiv afișându-le logo-ul pe ecran. Pe lângă legitimare, asta înseamnă probabil că libertățile pe care și le poate lua sunt fără număr. Totuși, din ce am mai văzut pe la alții, a fi independent nu înseamnă automat a fi incoerent sau/și prețios. Nu exclud nici varianta de a nu fi prins eu șpilul.
Deși, dacă ne uităm la ce zice domnul din imaginea de mai jos...
Care ține să completeze: „Gândește-te la Kafka. Nu există în literatură propoziții mai simple și mai transparente ca ale lui, dar asta nu-l împiedică să descumpănească cititorul. Simplitatea este o formă de generozitate artistică.”
Se numește Daniel Mantovani și e personaj în El ciudadano ilustre. Scriitor. Argentinian de origine, stabilit în Europa. Nobelizat. Ajuns la acest nivel, își dă seama că mai sus nu se poate. Cuprins oarecum și de un sentiment de impostură decide să dea cu tifla gloriei subsecvente și refuză cu voluptate orice apariție publică, de la simpozioane & conferințe la serate literare & lecturi, ba chiar se lasă temporar de scris.
Până într-o zi când primește invitația de a fi făcut cetățean de onoare al orașului natal. În care nu mai călcase de 40 de ani. Nostalgia, curiozitatea sau poate orgoliul îl determină să accepte, întrevăzând prilejul de a se întoarce într-un loc care cândva însemna acasă. Se va duce singur. Fără agent, fără presă, fără tam-tam.
E punctul din care filmul lui Mariano Cohn & Gastón Duprat decolează cu aripile în vânt spre un gen - comedia neagră - din ce în ce mai prizat în Argentina și exportat cu succes peste hotare (la fel ca Relatos salvajes și El ciudadano ilustre a intrat în cursa pentru Oscarul străin).
Curâns însă socotelile de la Barcelona se strică rapid în Salas, un târg prăfuit și încremenit în timp. Pe nesimțite laptele și mierea revenirii se transformă în oțet. Asperitățile sale, inițial ținute în frâu, se ciocnesc din ce în ce mai tare de invidia și năravurile localnicilor, unii dintre ei revoltați la culme de modul (înjositor, în opinia lor) în care a zugrăvit în cărțile lui locurile natale (cu oameni cu tot). Pentru ei diferența dintre realitatea trăită și realitatea ficționalizată nu există, aceasta fiind deopotrivă miza plotului și sursa gagurilor.
Cu o astfel de evoluție, aterizarea e departe de a fi veselă. Râsetele care însoțesc peripețiile scriitorului revenit printre ai lui (vorba vine) se estompează încet-încet până la a nu se mai auzi deloc. Nu spoileresc, spun doar că twist-ul e relativ bine dibuit.
Oscar Martínez a fost premiat anul trecut, la Veneția, pentru rolul făcut aici, însă un premiu ar fi meritat și Dady Brieva, care confiscă realmente ecranul intrând în pielea și comportamentul unui dement pasiv-agresiv. Aveți mai sus o mostră.
Mâine vă zic și despre The Party, o splendidă bijuterie în care Timothy Spall demonstrează încă o dată că e unul dintre marii actori britanici all times și-n care Sally Potter reușește să orchestreze o simfonie carnavalescă doar cu dirijori, unul mai celebru ca altul ;)
Previous entries:
Day 2
Day 1
Mâine vă zic și despre The Party, o splendidă bijuterie în care Timothy Spall demonstrează încă o dată că e unul dintre marii actori britanici all times și-n care Sally Potter reușește să orchestreze o simfonie carnavalescă doar cu dirijori, unul mai celebru ca altul ;)
Previous entries:
Day 2
Day 1