Decent, dar nu ieşit din comun. Marion Cotillard impresionează în rolul unei dresoare de orci care, în urma unui accident de muncă, e obligată să-și amputeze picioarele de la genunchi în jos. Într-un astfel de setting, Scorsese al francezilor, cum mai este numit (aiurea!) Audiard, introduce şi-un pierde vară cam iresponsabil (Matthias Schoenaerts), tată al unui puşti de 5 ani de care uită mai tot timpul prins între luptele pe maidan şi îndatoriri „operaţionale”.
Textura filmului e apăsat socială. Partea bună e că Audiard nu ciupeşte mai mult decât e necesar coarda sensibilă a spectatorului şi, spre deosebire de Inarritu, evită să-şi oropsească personajele cu asupra de măsură. E o opțiune ce-l ajută să păstreze o distanţă relativ rezonabilă de melodramă chiar şi în momente în care melodrama se insinuează pe furiş. Recunosc, m-aşteptam la o abordare mai elaborată, dar am primit şi-aşa destul: o poveste de dragoste atipică, de un realism molcom, poetizat pe alocuri, în care mai degrabă ni se vorbeşte despre infirmităţi sufleteşti decât de infirmităţi fizice (chiar dacă prezente la tot pasul).
Capcana care ne e întinsă în ultima jumătate de oră prin direcţionarea filmului spre un final dur, kaurismakian, e demontată în cele din urmă printr-o piruetă în jurul axului narativ. Credibilă, totuși. Aş zice că Audiard a ales să ne cruţe şi cred că a procedat corect.
P.S.: Nu pot trece peste coloana sonoră de un exotism nă(l)ucitor (Katy Perry, Lykke Li, The B-52's şi omniprezentul Alexandre Desplat), după cum nu mi-e indiferentă nici rugina tristeţii care acoperă chipul nefardat al lui Marion Cotillard. Mângâiat în repetate rânduri de razele soarelui pe care Audiard îl revarsă cu generozitate peste lumea sumbră a celor doi misfits, machiajul ar fi fost oricum inutil.
Textura filmului e apăsat socială. Partea bună e că Audiard nu ciupeşte mai mult decât e necesar coarda sensibilă a spectatorului şi, spre deosebire de Inarritu, evită să-şi oropsească personajele cu asupra de măsură. E o opțiune ce-l ajută să păstreze o distanţă relativ rezonabilă de melodramă chiar şi în momente în care melodrama se insinuează pe furiş. Recunosc, m-aşteptam la o abordare mai elaborată, dar am primit şi-aşa destul: o poveste de dragoste atipică, de un realism molcom, poetizat pe alocuri, în care mai degrabă ni se vorbeşte despre infirmităţi sufleteşti decât de infirmităţi fizice (chiar dacă prezente la tot pasul).
Capcana care ne e întinsă în ultima jumătate de oră prin direcţionarea filmului spre un final dur, kaurismakian, e demontată în cele din urmă printr-o piruetă în jurul axului narativ. Credibilă, totuși. Aş zice că Audiard a ales să ne cruţe şi cred că a procedat corect.
P.S.: Nu pot trece peste coloana sonoră de un exotism nă(l)ucitor (Katy Perry, Lykke Li, The B-52's şi omniprezentul Alexandre Desplat), după cum nu mi-e indiferentă nici rugina tristeţii care acoperă chipul nefardat al lui Marion Cotillard. Mângâiat în repetate rânduri de razele soarelui pe care Audiard îl revarsă cu generozitate peste lumea sumbră a celor doi misfits, machiajul ar fi fost oricum inutil.