Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

marți, 4 februarie 2014

Her: iPod-izare (sau insula din ziua de poimâine)

Her, al patrulea lungmetraj de ficţiune regizat de Spike Jonze, este atât de manifest şi lipsit de ambiguitate faţă de modul în care trăim azi, încât generează o întrebare legitimă: asta să fie singura sa miză? Răspund repede: nici pomeneală! Spre deosebire de Being John Malkovich şi Adaptation., filme la care a colaborat cu marele maestru al scenariilor-criptogramă, Charlie Kaufman, Her nu poate fi cântărit în funcţie de numărul de idei geniale emise pe minut şi nici nu atinge culmi ale ingeniozităţii stilistice aidoma celor din transpunerea cărţii lui Sendak, Where the Wild Things Are

În schimb, Her este primul film al lui Jonze construit pe principiul „ce-i în guşă, şi-n căpuşă”. Totul e la vedere, neobturat de filtrul vreunui text-sursă sau de obscure dispozitive autoreferenţiale. Este, de asemenea, şi primul care se bazează covârşitor pe contextul temporal din care derivă, un risc considerabil, asumat ca atare, fiindcă sunt destui moşi Goriot incapabili să accepte o faţetă a „realităţii virtuale” (Baudrillard) de genul celei imaginate aici. Totuşi, pe măsură ce ne distanţăm de pânza de păianjen a întunecatelor (pentru unii) profeţii despre cum afurisita de tehnologie influenţează şi modifică relaţiile interumane, vedem mult mai limpede cât de corect (umanist) „citeşte” Spike Jonze oamenii şi relaţiile dintre ei.


Jonze ne plasează într-un viitor nu foarte îndepărtat, într-un spaţiu urban hibrid (Los Angeles + Shanghai), a cărui arhitectură simbolică e alcătuită din clădiri ce evadează ostentativ pe verticală, parcă pentru a scăpa de hoardele de vieţuitoare ce mişună la poale. În acest habitat, în care pare să fi fost instaurat ceea ce Zizek numeşte capitalism cu valori asiatice, Theodore Twombly (o partitură diametrală opusă pentru Joaquin Phoenix, faţă de sălbaticul din The Master) e şi el o particulă din planctonul punctiform în continuă mişcare. Funcţionalitatea sa e pasivă, oarecum contrastantă cu ambientul: e autor de texte „cu suflet” la BeautifulHandwrittenLetters.com, o companie-releu între persoane care nu mai au timp să se vadă sau, în sens mai larg, între trecutul şi prezentul unor fiinţe înzestrate cu sentimente. Temporar suspendate sau delegate...

E un timp în care contactele nemediate sunt surclasate/înlocuite de tehnologie, astfel că scrierea de mână şi transmiterea unor astfel de mesaje personalizate a devenit o industrie în sine. Nimeni nu-şi mai bate capul cu verbul a scrie (înţeles ca efort motrice), viaţa se întâmplă pe ecrane tactile şi-n decoruri pastelate, prin urmare compunerea de nimicuri dulci, practică ce ţine de o anume desuetitudine romantică, devine obiectul unui contract de prestări servicii pentru livrarea cărora sunt angajaţi lemingi ca Theodore.


Nu că Theodore ar folosi stiloul şi hârtia! Munca lui e totalmente digitalizată. Practic, doar creierul operează la nivelul culturii scrise, în sensul că şi-o reprezintă as we still know it. De unde şi emoţia umană incontestabilă ce răzbate din textele sale, efect invers al trăirilor complicate din viaţa privată (e pe cale să divorţeze). Lumea din jur îi oglindeşte singurătatea, iar tehnologia i-o blindează. Computerul e pentru el şi alţii ca el ceea ce focul era pentru omul primitiv. Societatea în care trăieşte e atât de atomizată, încât confundă senzorialul cu sentimentele. E un malentendu ale cărui contururi se solidifică odată cu introducerea pe scară largă a unui sistem de operare hiperinteligent, OS1.

Theodore este printre primii care adoptă acest mijloc de comunicare/exteriorizare, văzut în primă instanţă şi ca formă de distragere a gândurilor de la iminenta separare de Catherine (Rooney Mara). În momentul instalării, este surprins de posibilitatea de a-şi alege o voce (feminină sau masculină), căci sistemul are o astfel de opţiune. Şi chiar un nume: Samantha (Scarlett Johansson). N-are trup, dar ce-are asta a face când există celelalte atribute? Samantha e intuitivă, grijulie, amuzantă şi sexy. Chimia e reciprocă. În scurt timp, user agreement-ul lor se transformă într-o relaţie în toată puterea cuvântului. Cyber romance, dacă doriţi, însă la scara 1:1.  

Jonze nu insistă mai deloc pe elementele futuriste ale lumii pe care o are sub focus. În fond, e o societate nu foarte diferită de cea actuală. Eliberat de stresul demiurgic al zămislirii unei distopii flashy, el se concentrează pe captarea articulaţiilor unui microhabitat uman, nimic altceva decât o reflexie a singurătăţii protagonistului, prea comod pentru a mai investi în menţinerea unei reţele personale de relaţii. E o lume complet iPod-izată, cu rame perfecte şi obiecte poleite şi colorate aproape ireal ca într-un magazin virtual de bomboane.

Pentru un film cu buget substanţial, Her mai reuşeşte un lucru: să trateze serios o formă modernă de paranoia şi anume teama că oamenii îşi vor exporta tale quale viața în laptopuri, telefoane mobile, tablete etc, conectate toate la un iluzoriu provider universal de fericire. Pericolul imediat ar fi înstrăinarea de propriile corpuri și, prin extensie, de experienţa directă, imediată.


Zeroes and ones will take us there... E refrenul unei piese lansate pe la începutul anilor 90, de Jesus Jones, o trupă britanică de alternative dance apărută în momentul unui transfer de putere în muzica pop. Nimerită fix între plăcile tectonice ale trendurilor, prea avangardistă în comparaţie cu New Order sau OMD şi prea cuminte în raport cu The Prodigy, se poate spune că asemeni unor EMF, The Shamen sau Pop Will Eat Itself, Jesus Jones a avut ghinionul ăla de tip Llewyn Davis, dar asta nu o privează de un anume vizionarism.

Ei bine, these zeroes and ones, adică evoluţia continuă a sistemului binar, ne-ar putea duce într-acolo, pe limbul de real virtualizat despre care vorbeşte Jonze. Her îmi pare astfel un îndemn raţional spre a privi dincolo de lungimea degetului. Esenţa poveştii, impecabil construită, trimite spre o realitate tangibilă. A refuza aprioric această idee nu ne îndepărtează de un astfel de viitor, ci îl apropie exact ca în fabula borgesiană a poporului ostracizat, împins de cealaltă parte a oglinzii, şi care nu mai este decât imaginea răsfrântă a împăratului care l-a aservit.

Cu alte cuvinte (sau revenind la Baudrillard şi la fenomenologia sa speculativă), „în accepţiunea sa curentă, virtualul se opune realului, dar apariţia lui bruscă, prin intermediul noilor tehnologii, dă sentimentul că, de-acum, el marchează dispariţia, sfârşitul realului. (...) Fireşte, putem face în aşa fel încât să existe un efect de real, un efect de adevăr, un efect de obiectivitate, dar, în sine, realul nu există. Virtualul nu este atunci decât o hiperbolă a acestei tendinţe de trecere de la simbolic la real - care reprezintă gradul său zero. Realitatea virtuală, cea care ar fi perfect omogenizată, digitalizată, «operaţionalizată», ia locul celeilalte realităţi, pentru că este perfectă, controlabilă şi noncontradictorie.”

P.S.: Am privit filmul ăsta cu o oarecare distanţare poate şi fiindcă l-am văzut ca pe-o continuare transcinematografică, la un alt nivel, desigur, a căutării afecţiunii de care personajul lui Phoenix e obsedat şi în The Master. În Her o găseşte, dar ca surogat. Am apreciat vibe-ul de tandreţe mocnită în mediu hi-tech, căruia imaginea îi dă relief într-un mod foarte delicat (pe Hoyte van Hoytema l-am remarcat în Tinker, Tailor... ). La fel şi muzica (Arcade Fire). Într-o ultimă instanţă, Her e un fel de The Girlfriend Experience a lui Soderbergh, mult mai cald însă. The Virtual Girlfriend Experience.