Imaginile de faţă, în special ultimele două, sunt parte a unui straniu interludiu liric pe care nu mă aşteptam să-l găsesc într-un film care, până atunci, nu-şi complicase existenţa cu astfel de arabescuri stilistice. Vreme de o oră şi mai bine, povestea cursese fluent şi alert pe estuarul aşteptărilor eficient dozate, aşa cum se întâmplă cu orice policier de categorie superioară (în care clar se încadrează).
Chiar şi aşa, ar fi trebuit, poate, să iau în calcul o abordare diferită a acestei secvenţe datorită unghiului ascuţit din care e filmată uşa (şi implicit persoana din prag, un detectiv), altă poziţionare neobişnuită de cameră şi aceasta, prin raportare la clasicele încadrări ce o precedă. Ar fi trebuit să mă aştept şi pentru că, plasat într-un punct nodal al unei intrigi relativ stufoase, acest moment presupune o descindere într-un microcosmos complet diferit de haosul exterior (recte anterior).
E camera unei fete pe care părinţii ei, oameni simpli şi docili, o ştiau menajeră în casa unui baron de-al locului, politician în retragere, dar cu multe conexiuni în lumea sus-pusă, stăpân de facto peste vieţile lor neînsemnate. Cum să te pui rău cu unul ca ăsta, dacă el însuşi a insistat să fie angajată? Era o favoare ce nu se cuvenea refuzată. Ei nu prea mai ţineau legătura cu ea, de partea asta se ocupa unul din fraţi, aflat şi el în anturajul dubios al potentatului. În orice caz, după ce i-a părăsit, mai intrau acolo doar pentru a şterge praful, sperând magic (deci inutil) la reîntoarcerea ei şi la revenirea lucrurilor la normal.
E camera unei fete pe care părinţii ei, oameni simpli şi docili, o ştiau menajeră în casa unui baron de-al locului, politician în retragere, dar cu multe conexiuni în lumea sus-pusă, stăpân de facto peste vieţile lor neînsemnate. Cum să te pui rău cu unul ca ăsta, dacă el însuşi a insistat să fie angajată? Era o favoare ce nu se cuvenea refuzată. Ei nu prea mai ţineau legătura cu ea, de partea asta se ocupa unul din fraţi, aflat şi el în anturajul dubios al potentatului. În orice caz, după ce i-a părăsit, mai intrau acolo doar pentru a şterge praful, sperând magic (deci inutil) la reîntoarcerea ei şi la revenirea lucrurilor la normal.
Este, aşadar, o ieşire controlată din matcă, o scurtă şi percutantă abatere a naraţiunii de la traiectoria clasică, impusă de rigorile tiparului. E tratată auster, o alegere corectă, de altfel, fără prea multe cuvinte. Reflexie şi reflecţie, punte între factual şi ipotetic, clipă de respiro înainte de reluarea asaltului. Dacă s-a întâmplat să mă surprindă, a fost numai pentru că acest lungmetraj, centrat asupra unei vălurite anchete poliţieneşti privind uciderea unei adolescente ce pare a nimănui, e ţinut cu simţ de răspundere în hăţurile genului (există şi câteva derapaje pe filieră americănească, dar nu dăunează grav ansamblului).
Antrenant, construit şi dezvoltat cu meşteşug pe un tipar clasic, „spart” din când în când de episoade atipice (unele grave, altele doldora de umor negru), Av mevsimi (The Hunting Season), film din 2010 al regizorului turc Yavuz Turgul (The Shadow Play, The Bandit - alt titlu de referinţă în CV-ul său), mi-a prilejuit o entuziasmantă evadare din cenuşiul alienant-uniformizator al producţiilor nord-americane stas. Care te mai şi păcălesc cu nesimţire, vânzând aproape de fiecare dată pielea tăbăcită a ursului din pădurea narativă.
Alte Umbre:Antrenant, construit şi dezvoltat cu meşteşug pe un tipar clasic, „spart” din când în când de episoade atipice (unele grave, altele doldora de umor negru), Av mevsimi (The Hunting Season), film din 2010 al regizorului turc Yavuz Turgul (The Shadow Play, The Bandit - alt titlu de referinţă în CV-ul său), mi-a prilejuit o entuziasmantă evadare din cenuşiul alienant-uniformizator al producţiilor nord-americane stas. Care te mai şi păcălesc cu nesimţire, vânzând aproape de fiecare dată pielea tăbăcită a ursului din pădurea narativă.
III
II
I