Back to TIFF: Duminica lui râsu-plânsu'!
(text + foto: Diana Alandala)
«Ca să încep de unde-am rămas, trebuie să vă spun că la TIFF nici punk-ul n-a murit, dar nici afişele de film. La Muzeul de Artă a fost deschisă expoziţia Film Poster is Not Dead, ce include 42 de afişe realizate de artişti şi designeri de la şcolile de artă din Cehia şi de la noi. Eu nici n-am intrat bine şi mi-am găsit afişul favorit, dar merită tot turul.
(text + foto: Diana Alandala)
«Ca să încep de unde-am rămas, trebuie să vă spun că la TIFF nici punk-ul n-a murit, dar nici afişele de film. La Muzeul de Artă a fost deschisă expoziţia Film Poster is Not Dead, ce include 42 de afişe realizate de artişti şi designeri de la şcolile de artă din Cehia şi de la noi. Eu nici n-am intrat bine şi mi-am găsit afişul favorit, dar merită tot turul.
Acaparează TIFF-ul Clujul zilele astea, dar până la următorul film, să mă ascund de ploaie, am rămas pe terasa Muzeului de Artă, unde era ceva concert de muzică maghiară. N-am înţeles nimic şi părea şi uşor bisericoasă, dar a reuşit să mă liniştească.
La Calvary/Calvarul (r. John Michael McDonagh) am mers ca musca-n lapte. Nu ştiam nimic, doar că Cinesseur îl recomandă cu drag. Şi bine face (mulţumesc, Diana! - s.c.)! Am dat de sala plină la Casa de Cultură şi de un film ce m-a ţinut pe scaun până după rularea creditelor.
Într-un sătuc din Irlanda, un preot bun şi înţelept primeşte, prin taina spovedaniei cum ar veni, o ameninţare cu moartea şi un termen de a se împăca cu sine înainte. O săptămână. Una în care, deşi lucrurile parcă se precipită în viaţa tuturor personajelor din film, pare a fi una normală pentru preotul James, una în care îşi face treaba şi se bucură de ce are în jur. Poate începutul calvarului interior e sosirea fiicei sale, care a avut o tentativă de sinucidere. Calvarul pentru el e că poate să înţeleagă tot şi pe toţi din jurul lui. De la colegul preot fără integritate, care a trebuit să caute în dicţionar cuvântul „felaţie”, la bogatul satului care se căieşte că nu simte niciun regret (un Dylan Moran cum nu m-am aşteptat să văd, dar care mi-a stârnit râsul de când a apărut călare) sau la scriitorul bătrân ce nu vrea altceva decât un pistol. Îl înţelege chiar şi pe cel care l-a ameninţat.
Calvarul vine cu râsu-plânsu’ şi te lasă cu un nod imens în gât. Cu un umor tipic irlandez şi un dialog de l-ai pune pe quotes la imdb aproape în întregime, m-a bucurat precum nici un alt film n-a reuşit anul ăsta. E structurat pe zilele săptămânii, până la duminica „finală”, fiecare zi reprezentând un pas nou spre clipa fără regrete. Îi rămâne totuşi acela că nu a terminat de citit Moby Dick.
Filmul lui McDonagh, cu o distribuţie fenomenală, m-a lăsat cu un singur gust amar. Parcă-l vedeam tot timpul în rolul preotului, jucat oricum cu măiestrie de Brendan Gleeson, pe Philip Seymour Hoffman.
Am vrut să-mi închei seara aşa, cu gândul la film, dar timpul nu-mi permite să ratez prea multe filme, aşa că mi-am ales şi un film din competiţie. La voz de los silenciados/Vocea celor neauziţi, regizat de Maximón Monihan, un tânăr din Mexic ajuns în America, semnalează o problemă socială serioasă, care nu se desfăşoară doar în mijloacele de transport din New York. Eu cel puţin am dat de un surdomut care vindea limbajul semnelor în bus zilele trecute. În film, o serie de surdomuţi, cărora li se promite accesul la o şcoală creştină specială pentru ei, ajung sclavi într-un mediu fără scăpare şi sunt nevoiţi să cerşească la metrou.
Eroina, Olga, în mintea căreia ne petrecem vizionarea, ajunge să trateze acest lucru cu inteligenţă, dar şi spaimă, iar teama de a nu-şi pune familia în pericol o face să continue. Nu e ieşit din comun faptul că filmul e bazat pe o poveste reală, ci că în realitate situaţia a fost rezolvată de poliţie. Monihan e prezent la TIFF, iar la final ne-a spus că de cele mai multe ori cazurile respective sunt ignorate. E tânăr, mizează pe umanitate ca ultimatum al unei vieţi normale şi a realizat un film alb-negru, cvasi-mut, plin de umor şi care te face să-i priveşti cu alţi ochi pe cei care cerşesc prin mijloacele de transport în comun. Tot ce vrea să transmită e că aceştia EXISTĂ. Efectele sonore sunt bazate pe vibraţiile pe care surzii le simt, iar bucata în care Olga visează în culori cum aude - şi aude totul pe dos - prezintă, suprarealist, e drept, cum pentru surzi a fi surd nu e o problemă.
Cam aşa mi s-a transformat mie duminica în ziua lui râsu-plânsu’!
Un mic P.S.: Am nimerit pe lângă cei din juriu la proiecţie şi filmul a făcut impresie bună. Pentru azi mi-am propus mai multe filme din competiţie, fără a rata totuşi Ida.»
La Calvary/Calvarul (r. John Michael McDonagh) am mers ca musca-n lapte. Nu ştiam nimic, doar că Cinesseur îl recomandă cu drag. Şi bine face (mulţumesc, Diana! - s.c.)! Am dat de sala plină la Casa de Cultură şi de un film ce m-a ţinut pe scaun până după rularea creditelor.
Într-un sătuc din Irlanda, un preot bun şi înţelept primeşte, prin taina spovedaniei cum ar veni, o ameninţare cu moartea şi un termen de a se împăca cu sine înainte. O săptămână. Una în care, deşi lucrurile parcă se precipită în viaţa tuturor personajelor din film, pare a fi una normală pentru preotul James, una în care îşi face treaba şi se bucură de ce are în jur. Poate începutul calvarului interior e sosirea fiicei sale, care a avut o tentativă de sinucidere. Calvarul pentru el e că poate să înţeleagă tot şi pe toţi din jurul lui. De la colegul preot fără integritate, care a trebuit să caute în dicţionar cuvântul „felaţie”, la bogatul satului care se căieşte că nu simte niciun regret (un Dylan Moran cum nu m-am aşteptat să văd, dar care mi-a stârnit râsul de când a apărut călare) sau la scriitorul bătrân ce nu vrea altceva decât un pistol. Îl înţelege chiar şi pe cel care l-a ameninţat.
 |
| promotional still from Calvary |
Am vrut să-mi închei seara aşa, cu gândul la film, dar timpul nu-mi permite să ratez prea multe filme, aşa că mi-am ales şi un film din competiţie. La voz de los silenciados/Vocea celor neauziţi, regizat de Maximón Monihan, un tânăr din Mexic ajuns în America, semnalează o problemă socială serioasă, care nu se desfăşoară doar în mijloacele de transport din New York. Eu cel puţin am dat de un surdomut care vindea limbajul semnelor în bus zilele trecute. În film, o serie de surdomuţi, cărora li se promite accesul la o şcoală creştină specială pentru ei, ajung sclavi într-un mediu fără scăpare şi sunt nevoiţi să cerşească la metrou.
 |
| promotional still from La voz de los silenciados |
Un mic P.S.: Am nimerit pe lângă cei din juriu la proiecţie şi filmul a făcut impresie bună. Pentru azi mi-am propus mai multe filme din competiţie, fără a rata totuşi Ida.»