sTIFF upper lips (IX): corespondenţe de la Cluj (Al doilea epilog. Şi ultimul!)

Al treilea epilog nu numai că nu s-a materializat, dar s-a dovedit a fi o iniţiativă complet cretină! Să trecem..., vorba unui mogul eolian!

Un singur film în programul de azi, dar ce film! Şi ce idee de film, venită de la Mihai Cristea, care închide, cu acest corolar, seria corespondenţelor de la TIFF.

«

L'enlèvement de Michel Houellebecq
(dir. Guillaume Nicloux/Franţa/2014)

Am citit aproape toate cărțile lui Houellebecq traduse în română. E încă unul dintre scriitorii pe care-i respect foarte tare, dar între timp mizantropul meu preferat a devenit Thomas Bernhard. Bernhard e scriitorul care mă interesează cel mai mult în acest moment. Singura carte a lui Houellebecq dintre cele traduse care mi-a scăpat necitită până acum e Harta și teritoriul, o am în bibliotecă cu autograful luat acum doi-trei ani de la Bookfest, când l-am văzut pe viu.

Mi-l amintesc de atunci ca pe o figură famelică, un aspect neîngrijit, de boschetar, un soi de om-epavă ce a sudat câteva ţigări tot timpul petrecut acolo. Fuma cu acel gest inconfundabil de a ţine ţigara între degetul mijlociu şi inelar, a ras 2-3 beri Bergenbier-prietenii-știu-de-ce şi a mormăit câte ceva politicos-plictisit la orice întrebare i s-a pus. Ei bine, în Harta şi teritoriul există un episod în care scriitorul Houellebecq devine personaj în propria carte şi este ucis de niște fundamentalişti islamici. Întrebat atunci ce a simțit când a scris treaba asta, Houellebecq a răspuns sec: „o enormă plăcere”. 

Houellebecq la Bookfest, în 2012/foto: Mihai Cristea

Imaginea cu care am rămas atunci despre el e recuperată identic în filmul de față, în care ni se mai livrează ”o enormă plăcere” marca Houellebecq: scriitorul e răpit în miezul zilei din propria locuință de trei smardoi-recuperatori-imigranți (polonezi de data asta, am scăpat!) și transportat într-o baracă în mijlocul câmpului. Mie aceste giumbușlucuri mi se par tentative discutabile din partea lui de a fi attention whore, dar trebuie să recunosc că rezultatul a fost tare amuzant. Houellebecq nu face niciun efort să joace, se joacă pe sine cu aceleași gesturi din realitate. 

Dacă ar fi să translatez situațiile din filmul ăsta în cultura română, fără să schimb nimic din dialoguri, atunci trebuie să vi-l imaginați pe Zmărăndescu luându-l la întrebări pe un ton politicos pe Cărtărescu în cătușe: „Și ce e mai important atunci când scrii o carte: stilul sau povestea? Unde ajută mai mult experiența de viață? În construirea stilului sau în dezvoltarea poveștii?” Sau în altă secvență, un țigan recuperator, cu ochii sclipitori, perorând la masă către un Houellebecq mic-mic-mic: „Și zi-mi că n-ai scris în cartea aia de eseuri despre H. P. Lovecraft că i-ai cumpăra perna? Fii atent că ți-am citit-o! Dacă umbli cu șmecherii cu mine, te rup în bucăți!” 

Când n-au astfel de nelămuriri, cei trei domni (și încă un cuplu de bătrâni, proprietari ai barăcii) cu înclinații literare fugare și frugale fac tot posibilul ca șederea în captivitate a scriitorului până la venirea recompensei să fie una cât mai agreabilă: e servit după pofta inimii cu țigări și băutură, îl mai învață o schemă-două de full contact, i se organizează crăpelnițe udate cu bourbon și stimulate de conversații, i se mai furnizează din când în când o domnișoară pentru a potoli nevoile. Viața de sechestrat nu pare atât de nasoală când te numești Houellebecq! Iar noi n-o să aflăm niciodată culisele răpirii. Dacă ne mulțumește cuvântul farsă, putem s-o luăm și așa. Dar măcar ne-am distrat 90 de minute vâzând cum o fiară în slove devine mielușel în viață. 

Acesta este un blog respectabil de cinema. Eu încă mai sper ca printre cititorii lui să se găsească unul, neonorabil, care să-mi fure ideea și să facă un remake autohton al filmului, cu Zmărăndescu și Cărtărescu. Cel mai greu e să mi-l imaginez pe „Cărtă” cu bandă adezivă pe gură! Un scriitor ca al nostru, mă rog, ca el, n-ar fi niciodată în stare de asemenea autopersiflare într-o situație similară, fiind prea pătruns de menirea națională de a aduce primul Nobel pentru țară. Dar dacă s-ar face, aș plăti biletul la cinema. 

»

Nota bene: Începând de azi, câteva zeci de filme din selecţia TIFF ajung şi la Bucureşti, prilej pentru mine să-mi deplasez fizicul spre sălile de cinema în care vor fi proiectate unele dintre acestea, la loc de cinste fiind Via Bandiera Castellana! Îi mulţumesc şi Dianei, îi mulţumesc şi lui Mihai pentru sprijinul acordat: s-au descurcat de minune! Really appreciate it, guys!