Zice Richie, pe fb, într-un comentariu la postul anterior: „Imitation is the greatest form of flattery?” Evident că e, dar atunci când e făcută cu cap, iar un astfel de exemplu e celebra secvenţă a uşii sparte cu toporul în The Shining, momentul de maximă magnitudine a nebuniei ce pusese stăpânire pe mintea personajului interpretat de Nicholson.
Iniţial, sursa acestei secvenţe a fost identificată în Broken Blossoms or The Yellow Man and the Girl, un film mut din 1919 al părintelui fondator al cinematografiei americane, D.W. Griffith. I-am putea spune sursa primară, căci deşi Kubrick nu o admite direct, un moment oarecum similar poate fi găsit şi în Körkarlen/The Phantom Carriage al suedezului Victor Sjöström (şi el un spiritus rector, dar pentru cineaştii europeni, Bergman în special), adaptarea romanului Selmei Lagerlöf, apărută la doi ani distanţă (1921).
Nu e treaba mea să despart apele în chestiunea asta, dar dacă vreţi să comparaţi cele trei secvenţe şi să vă faceţi o idee, aveţi la îndemână clipul de mai jos, montat de Mihnea Ştefan Avram, care a scris şi un scurt text-companion.
Iniţial, sursa acestei secvenţe a fost identificată în Broken Blossoms or The Yellow Man and the Girl, un film mut din 1919 al părintelui fondator al cinematografiei americane, D.W. Griffith. I-am putea spune sursa primară, căci deşi Kubrick nu o admite direct, un moment oarecum similar poate fi găsit şi în Körkarlen/The Phantom Carriage al suedezului Victor Sjöström (şi el un spiritus rector, dar pentru cineaştii europeni, Bergman în special), adaptarea romanului Selmei Lagerlöf, apărută la doi ani distanţă (1921).
Nu e treaba mea să despart apele în chestiunea asta, dar dacă vreţi să comparaţi cele trei secvenţe şi să vă faceţi o idee, aveţi la îndemână clipul de mai jos, montat de Mihnea Ştefan Avram, care a scris şi un scurt text-companion.
«Am folosit aici folly în sensul de „lipsa judecăţii”.
Kubrick îi aduce un omagiu (şi) lui Sjöström, punându-l pe Johnny în situaţia de a distruge două uşi cu un topor, întocmai cum face David în amintirea sa.
Dacă facem abstracţie de restul acţiunii, amândouă scenele pot fi interpretate ca iterarea violenţei latente a bărbatului situat în antiteză cu instinctul matern adânc înrădăcinat în femeie. Bărbatul îşi îmbrăţişează ferocitatea animalică care doarme în subconştient, relicvă a trecutului dinaintea civilizaţiei, iar femeia îşi asumă rolul străvechi de a apăra noua generaţie de cea veche.» (Mihnea)