„O wad some Pow’r the giftie gie us. To see oursels as ithers see us...” *
Inclasabil. Dar de ce ţi-ai bate capul să-l clasifici? Ah, da, pentru că a clasifica este una din maladiile incurabile ale spiritului în acest secol. Odată vârât într-un şir, într-o matrice, totul capătă sens. Fuck that!
Inenarabil. Dar de ce ţi-ai bate capul să-l povesteşti? Ah, da, pentru că a povesti un film este un demers esenţial pentru cei mulţi care nu pot digera decât dacă alţii au mestecat tot dumicatul pentru ei. Fuck the masses!
Under the Skin este al treilea film al lui Jonathan Glazer şi primul din 2004 încoace (Birth). Bazat pe romanul omonim scris de Michel Faber (2000), Under the Skin lasă deoparte orice structură narativă convenţională şi optează pentru o formulă apropiată de delirul oniric-halucinatoriu, un soi de vis în vis, în tentativa de a crea un ochi-filtru exterior/extern prin care lumea as we know it e văzută de un outsider, de o entitate străină întrupată într-un corp de femeie.
Şi nu orice femeie, ci una atrăgătoare, dezirabilă, misterioasă, sexy, interpretată de Scarlett Johansson, care reuşeşte, iată, să sprinteze într-un singur an de la ipostaza de frumoasă-fără-trup din Her la cea de femme fatale-cu-trup-de-împrumut.
Tehnic, filmul poate fi împărţit în două. Prima jumătate ne-o petrecem cu protagonista from outer space hălăduind într-o dubiţă albă prin împrejurimile ceţos-cenuşii ale Glasgow-ului. E într-o misiune de recunoaştere: observă comportamentul celor din jur, intră în vorbă cu ei şi din când în când simulează apropierea pentru a atrage şi „consuma” bărbaţi solitari, nerevendicabili de nimeni, outsideri ca şi ea, dar în propria lor lume. Partea asta funcţionează ca un horror psihologizat relatat din punctul de vedere al personajului principal, iceberg vidat emoţional pentru care interacţiunea cu mediul ambiant e strict o formă de prelevare a informaţiilor.
Tehnic, filmul poate fi împărţit în două. Prima jumătate ne-o petrecem cu protagonista from outer space hălăduind într-o dubiţă albă prin împrejurimile ceţos-cenuşii ale Glasgow-ului. E într-o misiune de recunoaştere: observă comportamentul celor din jur, intră în vorbă cu ei şi din când în când simulează apropierea pentru a atrage şi „consuma” bărbaţi solitari, nerevendicabili de nimeni, outsideri ca şi ea, dar în propria lor lume. Partea asta funcţionează ca un horror psihologizat relatat din punctul de vedere al personajului principal, iceberg vidat emoţional pentru care interacţiunea cu mediul ambiant e strict o formă de prelevare a informaţiilor.
Pentru a spori coeficientul de non-intervenţie în realul în care a aterizat, Glazer a plasat, deşi mai corect spus ar fi a ascuns, camere în diverse colţuri de stradă, astfel că trecătorii, fauna urbană a unei artere într-o zi ca oricare alta, e surprinsă in medias res în manieră aproape documentară.
Funcţionarea acestui bloc preponderent ne-narativ este amorsată de aşteptările şi misterul pe care Glazer le înalţă ca o palisadă în jurul protagonistei. Nu-i cunoaştem biografia, motivaţiile şi nici miza lor ultimă. Fişa ei de personaj e blank, iar acesta e cârligul unei promisiuni mereu amânate bine înfipt în epiderma percepţiilor spectatorului ce se încumetă să-i rămână aproape.
Funcţionarea acestui bloc preponderent ne-narativ este amorsată de aşteptările şi misterul pe care Glazer le înalţă ca o palisadă în jurul protagonistei. Nu-i cunoaştem biografia, motivaţiile şi nici miza lor ultimă. Fişa ei de personaj e blank, iar acesta e cârligul unei promisiuni mereu amânate bine înfipt în epiderma percepţiilor spectatorului ce se încumetă să-i rămână aproape.
Această ambiguitate, potenţată şi de utilizarea în regim diegetic a etericei coloane sonore compuse de Mica Levi (aka „Micachu”), contribuie la coagularea unei atmosfere creepy în care spectaculoasele soluţii vizuale instrumentate de directorul de imagine Daniel Landin sunt nucleul dur al expunerii. Musai de spus că folosirea muzicii pentru ciupirea subtilă a percepţiilor este singura zonă în care Glazer respectă regulile clasice. Partea a doua curge până spre final în down tempo. E un interludiu introspectiv necesar, gândit din perspectiva întregului ce se relevă încet-încet, un spaţiu de trecere prin care filmul pare că pierde şi din tensiune, şi din panaşul vizual. Climaxul răstoarnă paradigma în care e plasată „povestea”, ocazie cu care incontestabila forţă de fascinaţie dezvoltată iniţial e repusă în drepturi.
Bardul scoţian Robert Burns a scris versul citat la începutul acestui text, inspirat de un păduche ce-şi făcea de lucru în boneta unei servitoare. În timp ce ea avea impresia că poetul îi aruncă ocheade, obiectul interesului său era în cu totul altă parte. Observând cu atenţie insecta în elementul său, Burns are un moment epifanic: îşi dă seama că nu suntem altceva decât o pradă, simplu mijloc de hrană pentru paraziţi mai mari sau mai mici, şi că n-ar strica, deci, să ne punem mai des în situaţia de a ne privi telescopat, din exterior, cu ochii celor care ne privesc.
În fond, cam asta face şi personajul lui Scarlett în Under the Skin: priveşte rece, ştiinţific (după standardele sale, desigur), o formă de agregare socială - în esenţă, umanitatea - şi îi conferă exact valoarea care corespunde interesului ei de prădător. Ca simplu exerciţiu, am putea să ne vedem prin ochii ei, pentru că deseori imaginea de sine autoproiectată este la fel de înşelătoare ca fantezia fetişcanei din poemul lui Burns.
Unul din criteriile după care e judecată o adaptare e fidelitatea faţă de sursă. Din punctul acesta de vedere, e destul de limpede că romanul lui Faber e doar un pretext, căci Glazer se distanţează considerabil de tribulaţiile politice şi de satira din carte. Under the Skin-filmul operează în siaj sociologic cu diverse concepte precum construcţia/deconstrucţia identitară, sexualitatea feminină sau dominaţia masculină.
Bardul scoţian Robert Burns a scris versul citat la începutul acestui text, inspirat de un păduche ce-şi făcea de lucru în boneta unei servitoare. În timp ce ea avea impresia că poetul îi aruncă ocheade, obiectul interesului său era în cu totul altă parte. Observând cu atenţie insecta în elementul său, Burns are un moment epifanic: îşi dă seama că nu suntem altceva decât o pradă, simplu mijloc de hrană pentru paraziţi mai mari sau mai mici, şi că n-ar strica, deci, să ne punem mai des în situaţia de a ne privi telescopat, din exterior, cu ochii celor care ne privesc.
În fond, cam asta face şi personajul lui Scarlett în Under the Skin: priveşte rece, ştiinţific (după standardele sale, desigur), o formă de agregare socială - în esenţă, umanitatea - şi îi conferă exact valoarea care corespunde interesului ei de prădător. Ca simplu exerciţiu, am putea să ne vedem prin ochii ei, pentru că deseori imaginea de sine autoproiectată este la fel de înşelătoare ca fantezia fetişcanei din poemul lui Burns.
Unul din criteriile după care e judecată o adaptare e fidelitatea faţă de sursă. Din punctul acesta de vedere, e destul de limpede că romanul lui Faber e doar un pretext, căci Glazer se distanţează considerabil de tribulaţiile politice şi de satira din carte. Under the Skin-filmul operează în siaj sociologic cu diverse concepte precum construcţia/deconstrucţia identitară, sexualitatea feminină sau dominaţia masculină.
Întunecat, hipnotic şi probând un splendid rafinament baudelairian în materie de tratare a sordidului, filmul lui Glazer reprezintă un demers singular (poate chiar unic) în cinema-ul contemporan, o şaradă poetizată în măsură să fascineze şi să dezamăgească publicul în egală măsură.