Ziua patimilor la TIFF
Text: Diana Alandala
«Nu-s deloc superstiţioasă încât să dau vina pe vârsta festivalului, dar problema badge-ului meu nu s-a rezolvat încă, drept pentru care am pătimit şi eu ieri, cedând puţin nervos în faţa unui voluntar. Chiar înainte de filmul Kreuzweg/Patimile Mariei (r. Dietrich Brüggemann), ce prezintă povestea Mariei, o fată de 14 ani, în 14 părţi, structurate după patimile lui Iisus şi adaptate excelent situaţiei.
Maria face parte dintr-o comunitate catolică fundamentalistă şi nici comportamentul strict al mamei ei nu o ajută. Din tot ce învaţă la biserică, se prinde de ea ideea sacrificiului şi e în stare să renunţe la viaţă pentru ca fratele ei mai mic, suspect de autism, să poată vorbi. Maria se teme de gândurile ei, normale pentru vârsta ei şi se pedepseşte cu încăpăţânare. Cu toate „tentaţiile” din jurul ei, pe care le-aş numi mai degrabă treziri la realitate, Maria rămâne pe drumul ales, acela de a deveni o sfântă şi de-a ajunge în Rai. La filmul ăsta nu se râde, cu tot absurdul prezentat pe alocuri. De duminică încoace, fiecare după-masă de la TIFF mi-a stat sub semnul unui film despre religie, dar personajul interpretat de Lea van Acken a fost cel mai aproape de sacrificul suprem… Şi mai nedrept.
Spre seară mi-am sacrificat câteva ore pentru a o vedea pe Julliete Binoche în Tusen ganger god natt/De o mie de ori noapte bună (r. Erik Poppe). La Florin Piersic s-au cam suprapus filmele din program, la fel şi cozile, iar cei care-şi cumpăraseră popcorn au început să-l consume înainte de film, cu privirea ţintă la îmbulzeală. N-au făcut toţi asta, că ghinionul meu a continuat când m-am trezit pe un loc între două persoane care şi mâncau, şi vorbeau în timpul filmului. Dacă nici mâncarea nu ne mai închide gura, atunci nu ştiu ce! Revenind la film… Ar putea fi şi el unul despre patimi. Patimile unei soţii şi mame, care pe lângă asta mai e şi fotograf de război. Croiţi-vă voi povestea, la gândul că e pusă să aleagă între cele două „tabere”: s-arate lumii ce se întâmplă în zonele de conflict sau să-şi îngrijească propria familie. Filmul e cam lung, mai ales după o jumătate de oră de aşteptare, iar dacă eşti nerăbdător, oricât de incomod ar fi scaunul din cinema, nu trebuie să ţi se zică de o mie de ori noapte bună!
***
Azi mi-am început tiff-uiala cu La Jaula de Oro/Colivia de aur (r. Diego Quemada-Diez), film din Un Certain Regard la Cannes, povestea unor copii de 15 ani din Guatemala care vor să ajungă în SUA, să-şi împlinească propriile vise americane. Întâmplările de pe drum îi copleşesc, dar nu-i conving pe toţi să renunţe, iar într-un final, singurul dintre ei care reuşeşte nu se poate alina decât cu visul tovarăşului său indian de călătorie, acela de a vedea „taiv”-ul (zăpada). E plăcut şi palpitant să le urmăreşti călătoria ca o poezie şi naivitatea de-a o prelungi cu noi versuri, dar mai puţin trezirea la realitate, situaţii prin care imigranţii trec zilnic. Deşi colivia copiilor îşi deschide pe alocuri porţile, povara libertăţii devine tot mai departe de acel presupus american dream.»
Text: Diana Alandala
«Nu-s deloc superstiţioasă încât să dau vina pe vârsta festivalului, dar problema badge-ului meu nu s-a rezolvat încă, drept pentru care am pătimit şi eu ieri, cedând puţin nervos în faţa unui voluntar. Chiar înainte de filmul Kreuzweg/Patimile Mariei (r. Dietrich Brüggemann), ce prezintă povestea Mariei, o fată de 14 ani, în 14 părţi, structurate după patimile lui Iisus şi adaptate excelent situaţiei.
 |
| Promotional still from Kreuzweg |
 |
| Promotional still from Tusen ganger god natt |
***
Azi mi-am început tiff-uiala cu La Jaula de Oro/Colivia de aur (r. Diego Quemada-Diez), film din Un Certain Regard la Cannes, povestea unor copii de 15 ani din Guatemala care vor să ajungă în SUA, să-şi împlinească propriile vise americane. Întâmplările de pe drum îi copleşesc, dar nu-i conving pe toţi să renunţe, iar într-un final, singurul dintre ei care reuşeşte nu se poate alina decât cu visul tovarăşului său indian de călătorie, acela de a vedea „taiv”-ul (zăpada). E plăcut şi palpitant să le urmăreşti călătoria ca o poezie şi naivitatea de-a o prelungi cu noi versuri, dar mai puţin trezirea la realitate, situaţii prin care imigranţii trec zilnic. Deşi colivia copiilor îşi deschide pe alocuri porţile, povara libertăţii devine tot mai departe de acel presupus american dream.»