Încep acest review prin a denunţa un foarte posibil furt. Nu spun nici citat, nici omagiu, nici sursă de inspiraţie, ci furt. Probabil că a scrie despre hoţi înseamnă şi să împrumuţi procedee specifice acestora, altfel nu-mi explic ce caută în scenariul lui Terence Winter o replică din Heat, celebrissimul film scris şi regizat de Michael Mann (1995). Inclusiv contextul e acelaşi (de încadratură ce să mai zic?): descoperirea unei relaţii adultere şi jocul onomatopeic de cuvinte generat de repetarea mecanică a aceleiaşi întrebări: who? who?
***
S-a spus că The Wolf of Wall Street slăveşte escrocii financiari, malversaţiunile pe care le ticluiesc pentru a dobândi averi fabuloase şi depravarea lor sibaritică, efect al îmbogăţirii peste ceea ce pot duce. Nu sunt tocmai de acord. Teoretic, atunci când nu e pusă în practică de propagandişti fanatici şi decerebraţi, glorificarea unor personaje negative/abominabile presupune (şi îşi propune implicit) transformarea lor din monştri în oameni, înzestrarea lor cu nişte trăsături recognoscibile sub crusta de demenţi posedaţi. În mult prea lungul film al domnului Scorsese, nu veţi găsi aşa ceva. Poate că autorul şi-a zis că e o miză meschină, iar el mult prea mare pentru a-şi pierde vremea cu mărunţişuri, aşa că le-a lăsat în seama altora. De exemplu, în seama lui David O. Russell, care în American Hustle tratează acelaşi subiect, însă dintr-o perspectivă mult mai terestră.
Scorsese preferă să pluseze şi, folosindu-se de viaţa şi isprăvile unui neisprăvit, are altă agendă: apologia dezumanizării. Atât de pregnantă e obsesia, încât frizează caricaturalul, parodia. De la un punct încolo, filmul - ca naraţiune - devine o galerie boschiană de fiinţe dezumanizate, un circ cu freakşi de mâna a şaptea, pe care nu poţi să-l mai iei în serios. Altfel, sunt destule motive pentru a fi luat în serios, dar nu cele pe care şi le-ar dori Scorsese.
Principiul e simplu, derivat dintr-o dihotomie de neam prost: tot ce e mic devine şi mai mic, chiar invizibil, tot ce e mare devine şi mai mare, urieşesc. Astfel, copiii sunt ornamente într-un sardanapalic brad de Crăciun, femeile sunt în cel mai bun caz orificii, iar proştii ai căror bani sunt delapidaţi, nişte voci la celălalt capăt al firului, masă depersonalizată de care se face mişto. Pe înfundate sau pe faţă. La polul opus, firmuliţa de apartament devine ditamai gigantul, zecile de mii de dolari devin zeci de milioane, cantităţile de halucinogene se multiplică şi ele ameţitor, valuri, valuri.
Nu e un simbolism reducţionist sau primitiv, ci obstrucţionist de-a dreptul, pentru că spectatorul nu are acces dincolo de ce i se arată - repetitiv, agasant, obtruziv - prin ochii aceluiaşi personaj: Jordan Belfort (Leonardo DiCaprio, într-un rol ce nu m-ar mira să aibă legătură cu viaţa lui de zi cu zi; a se vedea în sensul ăsta şi portertul deloc flatant pe care i-l face Clooney în cel mai recent Esquire românesc). Publicul înghite, deci, ce-i oferă marele Scorsese, pe repede înainte. Nu are de ales. Şi nici timp să proceseze avalanşa de informaţie. Faraonii aveau drept emblemă cârligul şi biciul. Cârligul reţine, biciul accelerează. Cârligul lui Scorsese, care în mintea lui s-o fi crezând şi el un faraon, este protagonistul, the ubiquitous Mr. Belfort, iar biciul, montajul. În rest, plan-contraplan, nişte slow motion-uri, multe monologuri din off şi cam atât. Sublim, n-am ce zice!
Evoluând doar la nivelul ăsta, The Wolf of Wall Street este cam acelaşi infam spanac mtv-ist livrat în urmă cu aproape 20 de ani de Oliver Stone în Natural Born Killers. Scorsese îl reîncălzeşte mizând exclusiv pe montaj ca formă de a împinge acţiunea la deal şi-apoi la vale (de fapt, un rudiment de acţiune calat pe girovagia narco-sexuală a eroului său). Măcar în NBK exista un simulacru de backstory, o tentativă de a legitima violenţa şi crimele personajelor. Scorsese nu-şi bate capul cu aşa ceva, deşi ar fi fost cazul, cu atât mai mult cu cât nu e vorba de o operă de ficţiune, ci de adaptarea unui roman autobiografic. Sursa e realitatea: oamenii ăia sunt reali, iar vieţile distruse de rechini precum Jordan Belfer, pardon Belfort, sunt evidenţe ce nu pot fi comasate într-un acid trip.
Chiar și în Shame, personajul lui Fassbender, un erotoman dependent de sex, poate fi considerat uman. În schimb, bestiarul lui Scorsese este format din replicanți. De aceea, totul este repetitiv, pentru că asta e tot ce poate face Jordan Belfort: bani, droguri şi sex, mai mulţi bani, mai multe droguri, mai mult sex. M-aş fi aşteptat ca Scorsese să vorbească, fie şi în trecere, despre efectele fraudelor asupra celor păgubiţi, despre vieţile distruse de astfel de practici ilegale, foarte la modă în anii 80, dar nu! Toate acestea au fost băgate sub preş pur și simplu pentru că nu sunt fun (glumind puţin, Scorsese i-a pasat responsabilitatea lui Woody Allen care, în Blue Jasmine, despre aşa ceva vorbeşte atât cât se pricepe şi el)! Nu-i de mirare deci că, din perspectiva asta, cel mai rău sau reprobabil lucru pe care Jordan îl face este distrugerea unui automobil (sub influenţa unor halucinogene fiind). Previzibil sau ba, năzbâtia e prezentată ca gag. Să ne amuze, aşadar.
Bun, să zicem că The Wolf... e fundamental punk ca atitudine faţă de subiectul abordat (lucru reflectat şi de coloana sonoră, că deh!, repetiţia e mama învăţăturii), ipoteză care mă îndeamnă la o scurtă paralelă cu Goodfellas (1990). Aici există un backstory pentru gangsterul Henry Hill (Ray Liotta) şi background-ul mafiot în care se mişcă. Există personaje-oglindă (soţia, mama, chiar şi amanta) graţie cărora avem acces la motivaţiile din spatele acţiunilor sale (şi în Casino osatura e aceeaşi). Pentru fiecare versant urcat există şi unul pe care se coboară, de unde şi echilibrul în care este prezentat Henry. Modul în care e construit personajul şi interpretarea lui Liotta sunt mult mai nuanţate, iar insul e juxtapus unor semeni mai buni sau mai răi decât el. În loc să-l percepem ca o brută lacomă, înţelegem ceea ce reprezintă el ca om. Se produce exact umanizarea de care vorbeam la început, pierdută acum pe drumul dintre spectaculosul facil şi gratuitatea găunoasă.
Or în The Wolf..., toţi sunt abjecţi. Şi nu pentru că aşa ar fi ei, ci pentru că aşa vrea Măria Sa Scorsese să-i vândă. Pentru că toţi sunt de vânzare şi toţi pot fi cumpăraţi. Nişte fraieri oricând dispensabili. Sper să remarcaţi cât de dese sunt scenele în care Jordan vorbeşte în faţa mulţimii de adoratori, angajaţii lui, filmat preponderent din faţă, în mediu sau gros plan, iar apoi, invariabil, cadrul final e cu mulţimea respectivă, plan general, ca şi când şi spectatorii sunt incluşi în gloata aia, parte a aceluiaşi grup infracţional de păcălici neghiobi.
Ştiindu-i antecedentele, nu m-aşteptam să denunţe venalitatea unui sistem financiar putred. Nici să fie moralizator (asta ar fi fost o tâmpenie). M-aşteptam, în schimb, la mai puţină ipocrizie. Pentru că, în timp ce unii ca mine stau şi analizează, inutil şi calm, un lungmetraj penibil şi calp, există alte sute de mii de cetăţeni incapabili să analizeze ceva. Pentru ei dezumanizarea din film poate fi cool, prilej de râs decerebrat, o ţintă de atins, mai ales că Marele Depravat instigă la însuşirea presupuselor valori hedoniste. E un joc cinic cu masele la care se dedă infantil Scorsese, un joc din care doar el are de câştigat, utilizând aceleaşi tehnici murdare (şi mă refer la cea mai puţin condamnabilă: cacealmaua cu McConaughey, care într-o producţie de trei ore performează cel mult trei minute).
Ca să n-o mai lungesc: dacă tot ce vă interesează e spectacolul de prost gust, meltenismul „visului american” ca formulă aspiraţională, atunci The Wolf... e exact ce aveţi nevoie. Personal, prefer filmele în care motivele din spatele acțiunilor personajelor sunt mai complicate (sau mai elaborate), iar acţiunile sunt filtrate prin mai multe puncte de vedere. Aşa cum arată, The Wolf of Wall Street e lipsit de nuanţe şi de umanitate. Mai că-mi vine să zic: faraoane, ia-ţi lupul şi pune-l să urle la alte mese, dar vâră-i şi-o lumânare în anus întru veşnica voastră pomenire. Pentru că e un one-trick movie, ruşinos pentru nivelul artistic clamat.
P.S.: Apropo de cinismul şi modalităţile de reprezentare a acestuia: poate că intenţia asta o fi fost, dar mie secvenţa aceea în care o tânără aspirantă la statutul de broker se umileşte în mijlocul colegilor, tunzându-se la zero, nu mi-a provocat o criză de râs. Pe mine m-a dus cu gândul la victimele torţionarilor nazişti. Şi apropo de nazism: e periculos să te joci de-a wolfie-wolfie, folosind chiar formula asta, când fix Hitler era alintat aşa!
Scorsese preferă să pluseze şi, folosindu-se de viaţa şi isprăvile unui neisprăvit, are altă agendă: apologia dezumanizării. Atât de pregnantă e obsesia, încât frizează caricaturalul, parodia. De la un punct încolo, filmul - ca naraţiune - devine o galerie boschiană de fiinţe dezumanizate, un circ cu freakşi de mâna a şaptea, pe care nu poţi să-l mai iei în serios. Altfel, sunt destule motive pentru a fi luat în serios, dar nu cele pe care şi le-ar dori Scorsese.
Principiul e simplu, derivat dintr-o dihotomie de neam prost: tot ce e mic devine şi mai mic, chiar invizibil, tot ce e mare devine şi mai mare, urieşesc. Astfel, copiii sunt ornamente într-un sardanapalic brad de Crăciun, femeile sunt în cel mai bun caz orificii, iar proştii ai căror bani sunt delapidaţi, nişte voci la celălalt capăt al firului, masă depersonalizată de care se face mişto. Pe înfundate sau pe faţă. La polul opus, firmuliţa de apartament devine ditamai gigantul, zecile de mii de dolari devin zeci de milioane, cantităţile de halucinogene se multiplică şi ele ameţitor, valuri, valuri.
Nu e un simbolism reducţionist sau primitiv, ci obstrucţionist de-a dreptul, pentru că spectatorul nu are acces dincolo de ce i se arată - repetitiv, agasant, obtruziv - prin ochii aceluiaşi personaj: Jordan Belfort (Leonardo DiCaprio, într-un rol ce nu m-ar mira să aibă legătură cu viaţa lui de zi cu zi; a se vedea în sensul ăsta şi portertul deloc flatant pe care i-l face Clooney în cel mai recent Esquire românesc). Publicul înghite, deci, ce-i oferă marele Scorsese, pe repede înainte. Nu are de ales. Şi nici timp să proceseze avalanşa de informaţie. Faraonii aveau drept emblemă cârligul şi biciul. Cârligul reţine, biciul accelerează. Cârligul lui Scorsese, care în mintea lui s-o fi crezând şi el un faraon, este protagonistul, the ubiquitous Mr. Belfort, iar biciul, montajul. În rest, plan-contraplan, nişte slow motion-uri, multe monologuri din off şi cam atât. Sublim, n-am ce zice!
Evoluând doar la nivelul ăsta, The Wolf of Wall Street este cam acelaşi infam spanac mtv-ist livrat în urmă cu aproape 20 de ani de Oliver Stone în Natural Born Killers. Scorsese îl reîncălzeşte mizând exclusiv pe montaj ca formă de a împinge acţiunea la deal şi-apoi la vale (de fapt, un rudiment de acţiune calat pe girovagia narco-sexuală a eroului său). Măcar în NBK exista un simulacru de backstory, o tentativă de a legitima violenţa şi crimele personajelor. Scorsese nu-şi bate capul cu aşa ceva, deşi ar fi fost cazul, cu atât mai mult cu cât nu e vorba de o operă de ficţiune, ci de adaptarea unui roman autobiografic. Sursa e realitatea: oamenii ăia sunt reali, iar vieţile distruse de rechini precum Jordan Belfer, pardon Belfort, sunt evidenţe ce nu pot fi comasate într-un acid trip.
Chiar și în Shame, personajul lui Fassbender, un erotoman dependent de sex, poate fi considerat uman. În schimb, bestiarul lui Scorsese este format din replicanți. De aceea, totul este repetitiv, pentru că asta e tot ce poate face Jordan Belfort: bani, droguri şi sex, mai mulţi bani, mai multe droguri, mai mult sex. M-aş fi aşteptat ca Scorsese să vorbească, fie şi în trecere, despre efectele fraudelor asupra celor păgubiţi, despre vieţile distruse de astfel de practici ilegale, foarte la modă în anii 80, dar nu! Toate acestea au fost băgate sub preş pur și simplu pentru că nu sunt fun (glumind puţin, Scorsese i-a pasat responsabilitatea lui Woody Allen care, în Blue Jasmine, despre aşa ceva vorbeşte atât cât se pricepe şi el)! Nu-i de mirare deci că, din perspectiva asta, cel mai rău sau reprobabil lucru pe care Jordan îl face este distrugerea unui automobil (sub influenţa unor halucinogene fiind). Previzibil sau ba, năzbâtia e prezentată ca gag. Să ne amuze, aşadar.
Bun, să zicem că The Wolf... e fundamental punk ca atitudine faţă de subiectul abordat (lucru reflectat şi de coloana sonoră, că deh!, repetiţia e mama învăţăturii), ipoteză care mă îndeamnă la o scurtă paralelă cu Goodfellas (1990). Aici există un backstory pentru gangsterul Henry Hill (Ray Liotta) şi background-ul mafiot în care se mişcă. Există personaje-oglindă (soţia, mama, chiar şi amanta) graţie cărora avem acces la motivaţiile din spatele acţiunilor sale (şi în Casino osatura e aceeaşi). Pentru fiecare versant urcat există şi unul pe care se coboară, de unde şi echilibrul în care este prezentat Henry. Modul în care e construit personajul şi interpretarea lui Liotta sunt mult mai nuanţate, iar insul e juxtapus unor semeni mai buni sau mai răi decât el. În loc să-l percepem ca o brută lacomă, înţelegem ceea ce reprezintă el ca om. Se produce exact umanizarea de care vorbeam la început, pierdută acum pe drumul dintre spectaculosul facil şi gratuitatea găunoasă.
Or în The Wolf..., toţi sunt abjecţi. Şi nu pentru că aşa ar fi ei, ci pentru că aşa vrea Măria Sa Scorsese să-i vândă. Pentru că toţi sunt de vânzare şi toţi pot fi cumpăraţi. Nişte fraieri oricând dispensabili. Sper să remarcaţi cât de dese sunt scenele în care Jordan vorbeşte în faţa mulţimii de adoratori, angajaţii lui, filmat preponderent din faţă, în mediu sau gros plan, iar apoi, invariabil, cadrul final e cu mulţimea respectivă, plan general, ca şi când şi spectatorii sunt incluşi în gloata aia, parte a aceluiaşi grup infracţional de păcălici neghiobi.
Ştiindu-i antecedentele, nu m-aşteptam să denunţe venalitatea unui sistem financiar putred. Nici să fie moralizator (asta ar fi fost o tâmpenie). M-aşteptam, în schimb, la mai puţină ipocrizie. Pentru că, în timp ce unii ca mine stau şi analizează, inutil şi calm, un lungmetraj penibil şi calp, există alte sute de mii de cetăţeni incapabili să analizeze ceva. Pentru ei dezumanizarea din film poate fi cool, prilej de râs decerebrat, o ţintă de atins, mai ales că Marele Depravat instigă la însuşirea presupuselor valori hedoniste. E un joc cinic cu masele la care se dedă infantil Scorsese, un joc din care doar el are de câştigat, utilizând aceleaşi tehnici murdare (şi mă refer la cea mai puţin condamnabilă: cacealmaua cu McConaughey, care într-o producţie de trei ore performează cel mult trei minute).
Ca să n-o mai lungesc: dacă tot ce vă interesează e spectacolul de prost gust, meltenismul „visului american” ca formulă aspiraţională, atunci The Wolf... e exact ce aveţi nevoie. Personal, prefer filmele în care motivele din spatele acțiunilor personajelor sunt mai complicate (sau mai elaborate), iar acţiunile sunt filtrate prin mai multe puncte de vedere. Aşa cum arată, The Wolf of Wall Street e lipsit de nuanţe şi de umanitate. Mai că-mi vine să zic: faraoane, ia-ţi lupul şi pune-l să urle la alte mese, dar vâră-i şi-o lumânare în anus întru veşnica voastră pomenire. Pentru că e un one-trick movie, ruşinos pentru nivelul artistic clamat.
P.S.: Apropo de cinismul şi modalităţile de reprezentare a acestuia: poate că intenţia asta o fi fost, dar mie secvenţa aceea în care o tânără aspirantă la statutul de broker se umileşte în mijlocul colegilor, tunzându-se la zero, nu mi-a provocat o criză de râs. Pe mine m-a dus cu gândul la victimele torţionarilor nazişti. Şi apropo de nazism: e periculos să te joci de-a wolfie-wolfie, folosind chiar formula asta, când fix Hitler era alintat aşa!