Două sunt reprezentaţiile şi amândouă sunt inserate diegetic de Dumont în desfăşurarea de forţe (supranaturale şi subumane) din P'tit Quinquin, miniserie tv plasată de subsemnatul pe locul I în ierarhia celor mai bune filme (producţii cinematografice) ale anului trecut. Bine, pentru cei familiarizaţi cu stilul lui Dumont nu-i nici o noutate folosirea muzicii în formula asta, însă aici se întrece pe sine, ajutat evident şi de spaţiul generos alocat convoluţiilor epice, implicit dezvoltării personajelor.
Lisa Hartmann, interpreta (şi compozitoarea) acestei piese, înglobează tot ce-i mai naiv şi totodată kitsch în aspiraţiile de vedetă ale unei fete de la ţară, rămânând totuşi departe de ridicolul unei posturi de genul ăsta. Ridicoli şi aberanţi sunt ceilalţi. Coliziunea dintre ingenuitatea unei adolescente ce-şi doreşte să ajungă star şi obtuzitatea unei lumi rejective va avea un climax gândit parcă în trasa acelui celebru principiu „jeter des perles à des cochons”. Ieşirea ei din scenă e copleşitor de absurdă, dar numai pentru cei din exterior. Mais c'est „la bête humaine, mon commandant!”, n'est-ce pas?
Lisa Hartmann, interpreta (şi compozitoarea) acestei piese, înglobează tot ce-i mai naiv şi totodată kitsch în aspiraţiile de vedetă ale unei fete de la ţară, rămânând totuşi departe de ridicolul unei posturi de genul ăsta. Ridicoli şi aberanţi sunt ceilalţi. Coliziunea dintre ingenuitatea unei adolescente ce-şi doreşte să ajungă star şi obtuzitatea unei lumi rejective va avea un climax gândit parcă în trasa acelui celebru principiu „jeter des perles à des cochons”. Ieşirea ei din scenă e copleşitor de absurdă, dar numai pentru cei din exterior. Mais c'est „la bête humaine, mon commandant!”, n'est-ce pas?