Sorry for the blunt delivery, da' dacă e cineva care frecventează acest blog şi nu ştie cine e Letiţia, atunci e clar că n-are cultură generală. Anyway, un link întru aducere aminte e ăsta. Şi ăsta! Sau ăsta? Acuma că am lămurit lucrurile, deşi teoretic n-ar fi trebuit să fie nevoie, vă mai spun că Letiţia deschide balul oaspeţilor invitaţi să scrie sub titulatura „Alte glasuri, alte păreri”. Cu ce se consumă rubrica asta iar ar trebui să ştiţi, însă în cazul în care abia acum daţi cu capul de ea, e simplu de dedus. Citiţi, luaţi notiţe, vedeţi filmele e parliamo doppo. Vor mai urma încă trei episoade, cu autori diferiţi, desigur, iar mai apoi alte superlative cinematografice ale anului trecut. Dar în regie proprie!
in primul rand, in urma unui proces de domesticire care presupune treburi si trebuiri casnice (diferit de cel in care vizionarea de filme devine o activitate prolifica, asa cum se intampla de obicei cand stau acasa prelungit), mi-a fost afectat consumul de filme. in al doilea rand, nu cred ca e un lucru rau. am avut doar un mod nou de culegere si receptare.
am stat mai mult pe filonul nordic, si nu cred c-am facut rau, pentru astea trei filme:
we are the best!: trei fete, mini-punkerite, adolescentine intr-un fel nou pentru filmele cu adolescenti, dar probabil intr-un mod familiar pentru filmele cu suedezi (filmul se bazeaza pe cartea scrisa de sotia regizorului, un fel de amintiri din anii 80) isi fac formatie punk. si nu numai. aceste trei fete, jur(!), sunt eroinele anului pentru mine.
sørg og glæde (sorrow and joy): n-as vrea sa scriu despre tema de teama sa nu reduc filmul in mintea cui citeste la ceva ce nu e. as putea, in schimb, sa zic, ca pentru mine a fost o poveste ca nici una, poate cea mai patrunzatoare poveste de dragoste dintr-un film, care face amour-ul lui haneke sa para cam tras la fata. din mai multe considerente aduce a fictiune, dar e un soi hibrid: un documentar-reconstructie-terapie si poate de-asta e si mai puternic si impresionant.
force majeure e un film despre avalanse, dar nu de zapada. e un film despre o familie, despre roluri, asteptari si trasaturi de caracter invizibile pe fundalul septic al statiunii de schi si al hotelului de lux. am vazut trailerul de vreo 5 ori si m-am jucat de-a detectivul cu intrebarile: „ok, ce face omul? chiar fuge? si apoi, ea, ce va face? si copiii, ei ce vor face?”. e un amestec bine dozat de previzibil si imprevizibil, de amuzant si chiar cam trist. si cred ca zice, cumva, ca barbatii nu-s chiar de pe marte, mai degraba vin de pe langa Titu. :> ok, nu. nu zice chiar asta, dar e didactic, in zona diferente femei-barbati, intr-un fel nou.
***
we come as friends: un film bun pentru trezirea constiintei, poate, pentru cei care nu i-au dat capitalism si consumerism (si alte -isme) pana a lesinat si s-a pierdut.
the postmans white nights: merci (cu plăcere!, s.m.) ca mi l-ai adus in vizor. vizorul a fost, pe durata filmului, plin de viata care curge incetisor.
ar mai fi double happiness, gido, monsoon si little people, big dreams. ah, si cate si mai cate, scurte, lungi, cu camere tremurande sau foarte buclate, de care n-o sa auzim nicicand.
„draga c.,
in primul rand, in urma unui proces de domesticire care presupune treburi si trebuiri casnice (diferit de cel in care vizionarea de filme devine o activitate prolifica, asa cum se intampla de obicei cand stau acasa prelungit), mi-a fost afectat consumul de filme. in al doilea rand, nu cred ca e un lucru rau. am avut doar un mod nou de culegere si receptare.
am stat mai mult pe filonul nordic, si nu cred c-am facut rau, pentru astea trei filme:
we are the best!: trei fete, mini-punkerite, adolescentine intr-un fel nou pentru filmele cu adolescenti, dar probabil intr-un mod familiar pentru filmele cu suedezi (filmul se bazeaza pe cartea scrisa de sotia regizorului, un fel de amintiri din anii 80) isi fac formatie punk. si nu numai. aceste trei fete, jur(!), sunt eroinele anului pentru mine.
sørg og glæde (sorrow and joy): n-as vrea sa scriu despre tema de teama sa nu reduc filmul in mintea cui citeste la ceva ce nu e. as putea, in schimb, sa zic, ca pentru mine a fost o poveste ca nici una, poate cea mai patrunzatoare poveste de dragoste dintr-un film, care face amour-ul lui haneke sa para cam tras la fata. din mai multe considerente aduce a fictiune, dar e un soi hibrid: un documentar-reconstructie-terapie si poate de-asta e si mai puternic si impresionant.
force majeure e un film despre avalanse, dar nu de zapada. e un film despre o familie, despre roluri, asteptari si trasaturi de caracter invizibile pe fundalul septic al statiunii de schi si al hotelului de lux. am vazut trailerul de vreo 5 ori si m-am jucat de-a detectivul cu intrebarile: „ok, ce face omul? chiar fuge? si apoi, ea, ce va face? si copiii, ei ce vor face?”. e un amestec bine dozat de previzibil si imprevizibil, de amuzant si chiar cam trist. si cred ca zice, cumva, ca barbatii nu-s chiar de pe marte, mai degraba vin de pe langa Titu. :> ok, nu. nu zice chiar asta, dar e didactic, in zona diferente femei-barbati, intr-un fel nou.
si din sud au venit, ahem!, minuni: le meraviglie - pe care l-am vazut fara asteptari si m-a prins total in atmosfera lui molcom-tensionata.
***
in rest, am mancat documentare pe paine, am ramas fara paine, le-am mancat cu lingurita, am inghitit si lingurita:
the salt of the earth (salgado+wenders): cel mai grozav powerpoint (!!) + un portret grozav al unui om foarte omenos, un periplu prin caldura si weltanschauung-ul lui.
we come as friends: un film bun pentru trezirea constiintei, poate, pentru cei care nu i-au dat capitalism si consumerism (si alte -isme) pana a lesinat si s-a pierdut.
the postmans white nights: merci (cu plăcere!, s.m.) ca mi l-ai adus in vizor. vizorul a fost, pe durata filmului, plin de viata care curge incetisor.
ar mai fi double happiness, gido, monsoon si little people, big dreams. ah, si cate si mai cate, scurte, lungi, cu camere tremurande sau foarte buclate, de care n-o sa auzim nicicand.
de peste ape mi-au ramas in inima de filme:
boyhood: pentru ceea ce e, in primul rand. un fel de experiment social, cinematografic si psihologic. in plus, are caracteristica cea mai importanta a filmelor din categoria coming of age - e induiosator. maxim. (mai multe astept sa citesc la tine!).
maps to the stars: la care am ras, pentru ca hollywood-ul asa de rar se uita in oglinda si daca o face, e o oglinda fermecata, care spune numai tampenii neadevarate. i-am apreciat veridicitatea si umorul in nuante semi-intunecate.
si, normal, the grand budapest hotel.
oh! (suspinul e pentru toate filmele pe care nu le-am vazut.)
”